DESPRE THORA , EVANGHELIE sI CORAN

0

iunie 27, 2016 by Teodoru Ghiondea

DESPRE THORA, EVANGHELIE ŞI CORAN – Titus Burckhardt

Comentariu al unei părţi din ceea ce ne învaţă, în legătură cu aceste trei Scripturi, Maestrul perfect ABDUL-KÂRIM IBN IBRÂHÎM AL-JÎLÎ, în ilustra sa lucrare DESPRE OMUL UNIVERSAL

După Maestrul Abdul-Kârim al-Jîlî, Thora a fost revelată lui Moise în nouă Table; i s-a poruncit profetului să nu le dezvăluie conţinutul poporului evreu decât la şapte dintre ele, care erau din piatră, şi de a le păstra pe celelalte două, care erau din lumină şi erau destinate numai lui Moise.

Maestrul perfect dă o descriere sintetică a conţinutului celor şapte Table din piatră şi, cu toate că această parte a învăţăturii oferită de Abdul-Kârim al-Jîlî nu se referă decât indirect la subiectul precis pe care noi am dorit să-l extragem – anume, raporturile dintre cele trei tradiţii monoteiste – vom da totuşi un rezumat pentru a pune în lumină textura Thorei, foarte diferită de cea a Coranului care nu conţine „compartimente” distincte şi referitoare la domenii diferite,

Este adevărat că după descrierea făcută de Maestru, diferitele Table ale Thorei nu reprezintă tot atâtea cărţi net diferite în ceea ce priveşte subiectele acestora; totuşi, ele sunt caracterizate de unul sau altul dintre domeniile determinate al căror nume trebuie să-l poarte.

1. Astfel, prima Tablă, numită LUMINA, expune în primul plan doctrina Unicităţii şi a Singularităţii Divine, exprimată în manieră negativă, adică prin intermediul negării determinărilor. Ea adoptă acelaşi punct de vedere pentru a trata calităţilr divine, cum ar fi Senioria şi Puterea, considerate nu atât ca stări ale realizării, ci numai ca atribute ale Fiinţei divine.

2. A doua Tablă se numeşte CONDUITA şi conţine apelurile pe care Divinitatea le face către Sine; cu alte cuvinte, este vorba despre ştiinţa intuiţiei pure, căci CONDUITA (al-hudâ) este în ea-însăşi o taină esenţială care invadează subit  pe cei care adoră pe Dumnezeu; ea este lumina Atracţiei divine  datorită cărei cunoscătorul se înalţă la stările superioare, urmând Calea Divină, aç-çirâtu-l-mustaqîm.[1]

Această ascensiune nu este alta decât întoarcerea în adevăratul său „sălaş”, al Luminii Divine care a fost pusă în templul (haikal) uman. Al-hudâ  semnifică, de asemenea, că purtătorul acestei lumini poate simţi Unitatea Căii.

3. În ceea ce priveşte cea de a treia Tablă, numită ÎNŢELEPCIUNEA, ea expune parcursul căii Cunoaşterii ale cărei etape succesive le descrie, simbolizate aici prin episoadele misiunii lui Moise, cum ar fi „scoaterea încălţărilor”, „urcarea pe Muntele Sinai”, etc.[2] Aceeaşi Tablă conţine principial ştiinţa dominării lumilor spirituale, ca şi diferitzele ştiinţe referitoare la simbolismul cosmic, de unde vin, mai ales, astrologia şi ştiinţa numerelor.

4. A patra Tablă este numită FORŢA, deoarece dezvăluie analogiile existente între Înţelepciunea Divină şi aspectele forţei  umane, analogii care constituie punctul de plecare al teurgiei.

5. A cincea Tablă,numită LEGEA, expune obligaţiile şi interdicţiile care formează Shariyah[3] mozaică.

6. A şasea, numită Tabla SERVITUŢII, învaţă atitudinea tradiţională a individului ca atare, adică în măsura în care este organism psihic. Dezvăluie raţiunile interne ale virtuţilor sau „orientărilor” psihice, ca smerenia, mulţumirea, teama, etc. În această privinţă ne spune în special că acela care răspunde la o acţiune negativă cu o alta de aceeaşi calitate, păcătuieşte imens; adică îşi arogă o demnitate divină , în vreme ce el nu este decât abd (servitor), ceea ce înseamnă că pretzinde un rol de judecător, rol la care nu are dreptul deoarece este o funcţiune care îi depăşeşte individualitatea.

7. A şaptea Tablă conţine o explicaţie în ceea ce priveşte calea care duce la Dumnezeu, şi în special distincţia între drumul mântuirii şi cel al damnării.

Acestea sunt cele şapte Table de piatră pe care Moise le-a adus la cunoştinţa poporului său , în vreme ce era interzis cu desăvârşire să le dezvăluie conţinutul şi celorlalte două, care erau din lumină. Acestea conţineau revelaţia tainelor Senioriei şi ale Puterii divine,adică tainele realizării efective a acestor calităţi divine, conform doctrinei „Identităţii Supreme”.

Dacă Moise ar fi dezvăluit aceste taine credincioşilor săi, aceştia s-ar fi revoltat împotriva lui, căci duhul lor purta amprenta, încă proaspătă, a revoltei contra Faraonului, care, în mod precis, necuvenit, pretinsese starea de Seniorie Divină; în fine, după Coran, Faraonul spune servitorilor săi, care convinşi de minunile lui Moise, se prosternau de acum dinaintea Dumnezeu Unic: Eu sunt Domnul vostru suprem!

Or, cum poporul lui Moise trebuia să nu afle conţinutul Tablelor de lumină, niciun succesor al acestui profet  nu a putut primi integral moştenirea spirituală de la Moise şi niciunul nu a putut ajunge la Perfecţiune.

În schimb, prin compensaţie, i se rândui lui Hristos să manifeste ceea ce Moise trecuse sub tăcere.[4] De  la prima sa apariţie, adică de la naşterea sa, Mesia va manifesta aspectele de Seniorie  şi de PutereDivină, revelaţie care va opera atât prin minunile sale, învierea lui Lazăr, de exemplu, cât şi prin afirmarea directă a Identităţii Supreme (cum sunt cuvintele Sale: „Eu sunt Adevărul şi Viaţa”). Dar comunitatea iudaică, care avea „inima împietrită”, în acelaşi fel ca şi Tablele care îi erau destinate, îl respinseră pe Iisus.

Dimpotrivă, comunitatea creştină, polarizată în antinomia sa ciclică cu poporul iudeu, se rătăci pe parcursul istoriei. În vreme ce în iudaism se „pietrificau” concepţiile care erau în raport cu abd (servitute) în special din punctul de vedere al neidentităţii sale cu rabb (Domn), creştinismul, dimpotrivă, tinde să confunde pe abd şi rabb, fie simbolul cu ceea ce este simbolizat. Această confuzie a avut ca un corolar istoric interminabile discuţii referitoare la cele două naturi ale lui Christos, şi s-a perpetuat într-un anumit fel în sciziunile politice dintre popoarele creştine. (Creştinii, spune Coranul, se vor lupta între ei până în ultima zi, datorită a ceea ce au uitat în materie de adevăruri revelate pentru ei).

După Coran, heterodoxia relativă[5] a iudaimului rezidă în principal în respingerea lui Christos şi a Coranului, ca şi în faptul de „a deturna cuvintele din Carte”, în vreme ce eroarea către care înclină creştinismul este – tot după Coran – caracterizată de afirmaţia creştină că „Dumnezeu este Mesia” , erezie care în terminologia islamică se exprimă prin cuvântul Hulûl sau „localizarea” Identităţii Supreme.

Este posibil ca această afirmaţie „Dumnezeu este Christos” să nu se afle, sub această formă, în nicio scriere dogmatică, dar ea reprezintă, într-un anume fel, rezumatul tendinţelor determinante ale atitudinii creştine. La originea lor, aceste tendinţe au fost, în mod simplu, consecinţa inevitabilă a enunţării prin afirmaţie directă de genul: „Eu sunt Adevărul!”[6]; căci orice afirmaţie directă oricât de largă ar fi, implică în mod necesar o determinare sau limitare. De asemenea, Islamul are grijă să enunţe afirmaţiile doctrinale şi formulările negative, cum ar fi „Christos nu este altul decât Allâh”. Afirmaţia directă este corolarul logic al unei „coborâri avatarice”[7]. Dar inconvenientul simbolismului nu devine funest decât ca urmare a uitării interpretării integrale a simbolului. În fine, orice dezvoltare ulterioară a civilizaţiei creştine nu a fost decât un mers continuu către hulûl. Aceasta se afirmă în mod clar în ceea ce s-ar putea numi „singularizarea” Identităţii Supreme, fie o tendinţă ce constă în a nu considera Identitatea Supremă decât în raport cu  personalitatea istorică a lui Christos. Această diminuare a ideii de Unicitate a Verbului către o singularitate istorică este adevăratul motiv al oricărui individualism al Occidentului modern. În acest fel oscilaţia ciclică revine, pe un alt plan, la eroarea faraonică ce impunea tăcerea lui Moise faţă de ceea ce Christos, mai târziu, va exprima.

Forma de „expresie” care este Islamul a fost menită reintegrării celor două „deviaţii”, iudaică şi creştină, rolul tradiţiei musulmane fiind, chiar în termenii Coranului,  aceia ai „unei religii de mijloc” şi ai unei întoarceri la puritatea primordială a tradiţiei abrahamice: „Avraam nu era nici evreu nici creştin, ci numai supus (muslîm)”[8].

Prin urmare, formulele coranice reprezintă un echilibru între ceea ce se numeşte Tanzîh şi Tashbîh, adică între desemnarea Divinului prin excluderea oricărei comparaţii, pe de o parte, şi simbolismul prin analogie şi comparaţie pe de altă parte. Coranul sintetizează deci Tanzîh-ul, ca şi Tora în toată puritatea ei, în Tabla numită LUMINA, şi Tashbîh-ul, aşa cum este baza Eucharistiei. Ca exemplu al unei asemenea sinteze, Maestrul Abdul-Kârim al-Jîlî citează versetul: „Nimic nu este asemenea Lui, şi El este Cel care vede şi Cel care aude”.

De asemenea, Profetul Muhammad – s.s.a.w.s. – nu a fost el obligat să tacă, asemenea lui Moise, în ceea ce priveşte o parte din revelaţia pe care a primit-o (?); pe de altă parte, nu a dezvăluit, deschis, direct, nici el tainele pe care creştinii nu le puteau suporta. Coranul conţine totul, explicit sau implicit, şi după Maestru, are în principal trei semnificaţii suprapuse: mai întâi semnificaţia exterioară şi evidentă, apoi o semnificaţie interioară la care fac aluzie anumite versete coranice cum ar fi: „Le vom arăta semnele noastre în zare şi în ei înşişi până când va fi evident pentru ei că El este Adevărul” şi „Noi nu am creat cerurile şi pământul şi ceea ce se află între ele dexcât prin Adevăr” şi „V-a supus ceea ce este în ceruri şi pe pământ, totul din partea Sa”. În fine, se află ascunsă în Coran şi o a treia semnificaţie, ce cuprinde Tainele Divine, la care face aluzie versetul: „Şi nu cunoaşte interpretarea sa Allâh Însuşi”.

În legătură cu Evanghelia[9], Maestrul spune că a fost revelată lui Iisus în limba siriacă[10],  că a expus-o oral în şaptesprezece limbi diferite şi că începe prin cuvintele: „În Numele Tatălui, al Mamei şi al Fiului”[11], aşa cum Coranul începe cu propoziţia: În numele lui Dumnezeu, Cel AtotMilostiv, Cel AtoateMilostiv. Aceste expresii „Tatăl, Mama şi Fiul” simbolizează Numele lui Allâh sau Eseţa, „Mama Cărţii” sau Substanţa Universală, şi Cartea sau Fiinţa (wujûd)[12]. Creştinii se raportează la Sfântul Duh, la Fecioară şi la Christos, ceea ce este justificat prin faptul că aceste trei fiinţe sunt reflectările celor trei principii menţionate mai inainte. Dar după Înălţarea lui Christos, care a vegheat asupra cultului discipolilor săi[13], semnificaţiile esenţiale s-au pierdut încet, încet, iar simbolul a fost, progresiv, luat drept ceea ce simboliza. Şi totuşi, nu s-ar putea spune că creştinii, care au uitat semnificaţia universală a simbolismului lor pentru a nu mai rămâne decât la sensul său imediat, sunt prin asta îndepărtaţi de la Adevărul tradiţional, căci sunt încă ataşaţi prin tălmăcirea simbolimului şi în măsura sincerităţii lor. Acest rataşament, fără îndoială, nu va fi de natură să le permită o realizare a ceea ce este dincolo de formă, dar va putea, totuşi, să fie suficient pentru a le asigura mântuirea. Totuşi, nu se întâmplă aceasta decât datorită milostivirii lui Dumnezeu şi dintr-un punct de vedere pe care, pentru a spune aşa, numai Dumnezeu îl poate adopta, căci în privinţa adevăratei doctrine, ei sunt în mod evident în eroare. Adevărul pe care ei sunt susceptibili de a asimţi, ca printr-un văl, prin intermediul simbolismului devenit caduc, îi poate salva, căci Dumnezeu spune: „Eu sunt în preajma gândirii pe care servitorul Meu o are despre Mine”, dar ea nu va putea acoperi concepţiile acestora, din momentul în care au conştientizat doctrina completă şi intactă.

Conţinutul Evangheliei se raportează pe de-a întregul la Prezenţă, întru totul latentă, a realităţii Divine în existenţa omului, adevăr care este rezumată în versetul coranic: Şi Eu am suflat în el Duhul Meu; adică Dumnezeu a suflat din Duhul Său în Adam. Or, Duhul lui Dumnezeu nu este ceva care să fie separat de El-Însuşi. Acelaşi adevăr, anume realitatea „Identităţii Supreme”, este confirmată prin pasajul coranic care se referă la adorarea lui Adam de către îngeri[14], ca şi cuvintele divine adresate Profetului: Într-adevăr, cei care încheie pactul[15] cu tine, îl încheie cu Dumnezeu Însuşi; şi prin versetul : Cine se supune Trimisului, lui Dumnezeu i se supune.

În consecinţă, nu sunt creştinii, obnubilaţi de strâmta lor concepţie despre Identitatea Supremă pe care o atribuie numai persoanei „istorice” a lui Christos, cei care realizează pe de-a întregul adevărul evanghelic, ci şi moştenitorii lui Muhammad, s.a.a.w.s.!, cei care, recunosc că Adam, în care a fost insuflat Duhul lui Dumnezeu, înseamnă orice individ al speciei umane: Le vom arăta semnele Noastre în zare şi în ei-înşişi, până când le va deveni evident că El este Adevărul; adică faptul că întregul Univers, simbolizat aici de zare şi de propriile suflete, este Adevărul.

Dar este fatal că sunt oameni descumpăniţi de expresia adevărului însuşi, căci se spune în Coran, că Dumnezeu îi rătăceşte pe mulţi (oameni) prin el (Coranul) şi îi îndrumă pe mulţii. Este şi aici echivocul oricărei manifestări. Chiar în sânul comunităţii islamice s-a produs o atare rătăcire, mai ales în rândul savanţilor exoterici, mai ales comentariile la versetele pe care le-am citat dovedesc asta. Ei se îndepărtează într-o direcţie opusă de cea a  deviaţiei creştine, prin efectul unei abstractizări care ajunge la o separare a Divinului de Creat. Dar ei nu rătăcesc decât pe cei care s-au abătut, adică pe cei al căror interior este afectat de falsele păreri despre Dumnezeu. Ei gândesc că Dumnezeu nu se manifestă în creatura Sa. În fine, ei nu Îl văd. Ei neglijează cunoaşterea esenţială şi nu sunt preocupaţi decât de raţionamentele discursive, ca şi cum  toate aceste raţionamente nu ar fi integral incluse în cunoaşterea esenţială şi ca şi cum existenţa creată nu ar fi esenţialmente divină.



[1] „Calea dreaptă” (în sens vertical) menţionată în Fâtihah, v.6.

[2] Episoadele istoriei lui Moise sunt foarte prezente în poezia sufită. Astfel, Ibn-al-Fârid spune: „Am văzut un foc în noapte şi am dat vestea cea bună tribului meu: Aşteptaţi-mă, sper că voi găsi o Cale (conduită). M-ama apropiat şi iată, Focul Vorbitor apăru în faţa mea”. Iar în altă parte: Muntele meu (Sinai) se spulberă de groază înaintea Celui care Se revelă, şi o taină fulgură, vuzută numai de cine îmi este asemenea. Devenii moise al timpului meu, imediat ce o parte din mine deveni totalitatea mea”.

Mai sunt multe de spus şi în ceea ce priveşte simbolismul sufit al toiagului lui Moise care reprezintă „sufletul”(nafs). Astfel, în episodul Rugului aprins Dumnezeu îl întrebă pe moise: Ce ai în mâna dreaptă? ; Moise răspunse: Toiagul meu în care mă sprijin, cu care îmi conduc oile şi care-mi foloseşte şi la alte lucruri. – atunci Dumnezeu îi porunci să arunce toiagul la pământ şi acesta se transformă imediat în şarpe sau în dragon. Apoi îi porunci să îl ia de jos, şi luat în mână, din porunca lui Dumnezeu, redeveni toiag, dar îşi păstră din acest moment puterea teurgică. Este vorba aici despre transformarea sufletului.

[3] Ansamblul de legi şi rituri.

[4] Pe un vitraliu din secolul XII şi inspirat de abatele Suger de Saint-Denis, se poate citi: Moisis doctrina velat quod Christi doctrina revelat.

[5] Islamul nu consideră Shariyah – ansamblul de legi şi rituri – iudaică sai creştină ca fiind heterodoxe, dar consideră aceste două tradiţii incomplete, din punctul de vedere doctrinal. Această concepţie se regăseşte într-o lege a căsătoriei islamice, lege care interzice unei femei musulmane căsătoria cu un evreu sau cu un creştin, dar permite unui bărbat musulman să ia în căsătorie o evreică sau o creştină. Iudaismul şi Creştinismul în raport cu tradiţia islamică, un  caracter feminin; ele nu reprezintă tradiţia primordială decât pasiv şi inconştient, în timp ce islamul îi afirmă activ unitatea. Noi comparăm aici formele manifestate, adică exoterice ale tradiţiilor. De aceea Islamul cuprinde principial celelalte tradiţii ieşite din linia lui avraam. Este acelaşi lucru şi în cazul bărbatului, care se poate căsători cu mai multe femei, în vreme ce o femeie nu poate avea datorită exclusivităţii sale psihice, prin rolul său de substanţă, decât un singur soţ.

[6] Se ştie că sufitul al-Hallaj a fost executat pentru a fi rostit aceste cuvinte.

[7] Natura avatarică a lui Christos este afirmată în Coran prin ceea ce el numeşte: Un Cuvânt al lui Dumnezeu şi Duhul de la El pe care l-a insuflat în Maria. Se poate spune că Iisus fiind afirmaţia pură , trebuie, prin Patimile sale, să suporte negaţia inevitabilă: în acest sens el a trăit Shahâdah care este în acelaşi timp afirmare şi negare.

[8] În limbaj coranic, cuvântul Islâm desemnează nu numai tradiţia muhammadiană, dar şi tradiţia conştientă a Adevărului Unic.

[9] Nu este vorba despre Evanghelii, ale celor patru evanghelişti, ci despre Revelaţia pe care a primit-o Christos.

[10] A se vedea articolele lui René Guénon, La Science des Lettres, februarie 1931 şi La Terre du Soleil, ianuarie 1936. [citim în „Ştiinţa literelor”: „”.....(învăţătura) tradiţională a Islamului potrivit căreia limba „adamică” era „limba siriacă”, luġa sûryâniyya, care, de altfel, nu are nicio legătură cu ţara desemnată astăzi sub numele de Siria şi nici cu vreuna dintre limbile mai mult sau mai puţin vechi a căror amintire a fost păstrată de omenirepână în zilele noastre. Această luġa sûryâniyya este chiar , conform interpretării oferite de numele ei, „limba iluminării solare”, shams ´ishrâqiyya; de fapt, Sûryâ este numele sanscrit al Soarelui şi aceasta ar părea să indice faptul că rădăcina sur , una dintre cele care desemnează lumina, aparţinea ea însăşi acestei limbi originare.” (în vol.„Simboluri ale Ştiinţei sacre”). Iar în La Terre du Soleil (Et.Trad., ianuarie 1936): „....noi am menţionat în legătură cu desemnarea limbii „adamice2 ca „limba siriacă”, Siria primitivă al cărei nume înseamnă „ţinutul solar”, şi despre care Homer vorbeşte ca de o insulă „dincolo de Ogygya”, ceea ce conduce la identificarea cu Thule  sau Tula hiperboreană,”. ]

[11] În legătură cu această tradiţie privitor la Evanghelia originală, nu este poate lipsit de interes să amintim că maestrul lui Abd-al-Kârim al-jîlî a fost, mai mult ca sigur, un musulman abisinian, căci acesta pare să fie sensul supranumelui „Djabartî”.

[12] Wujûd poate fi, în acelaşi timp, interpretat ca „Existenţă2 şi ca „fiinţă”. Aici este potrivit a se transpune noţiunile de Esenţă şi de Substanţă, până la semnificaţia lor ultimă, anume: „Perfecţiune activă” şi „Perfecţiunea pasivă”; în această împrejurare, Fiinţa, ca primă determinare va fi înţeleasă ca un rezultat al lor sau ca „fiul” acestora.

[13] Aceasta aminteşte anumite dialoguri dintre Iisus şi sfântul Petre, ca aceea în care Mesia îi spune Apostolului: „Tu ai vedere ceea ce este uman, nu ceea ce este Divin”.

[14] Şi când Domnul tău a spus Îngerilor: Voi pune pe pământ un reprezentant ei spuseră: Vrei Tu să pui pe cineva care va semăna distrugere şi va vărsa sânge? Iar noi te slăvim prin laude şi proclamăm Sfinţenia Ta. Dar El spuse.  Eu ştiu ceea ce voi nu ştiţi. Şi El l-a învăţat toate numele pe Adam şi l-a arătat apoi Îngerilor şi a spus: Spuneţi voi numele lor, dacă sunteţi adevăraţi. Ei răspunseră: Fii slăvit, noi nu ştim decât ceea ce Tu ne-ai învăţat. Tu eşti Cel care cunoaşte, Cel Înţelept.Atunci el spuse: O, Adam, spune-le lor numele. Şi când el le-a spus El a zis: nu v-am spus oare că Eu cunosc tainele cerului şi ale pământului şi că Eu ştiu ceea ce voi spuneţi sau ceea ce voi nu spuneţi+ Şi când n oi am spus Îngerilor: Închinaţi-vă dinintea lui Adam, ei s-au prosternat cu excepţia lui Iblis, care a refuzat , plin de orgoliu, şi a fost printre rebeli. (surat al-Baqarah)

Într-un alt pasaj, se spune că Iblis, Diavolul, nu a vrut să se închine lui Adam sub pretext că a fost creat din foc, în timp ce Adam a fost creat din humă. După unii maeştrii sufiţi , iblis a devenit rebel prin exagerarea „Tanzih”ului, refuzând să adore pe Dumnezeu într-un simbol al Lui.

[15] Este angajamentul de a învinge sau de a muri în războiul sfânt, fie cel „mic”, apărat cu armele comunităţii religioase, sau de cel „mare”, care se referă la domeniul spiritual. Aceşti doi termeni au avut, de altfel, echivalentul lor în spiritualitatea cavalerească creştină, şi anume: „bellum corporale” şi „bellum spirituale”. Concluzia acestui pact, despre care vorbeşte Coranul, a fost în istoria sacră a Islamului, punctul de plecare pentru iniţierile „regale” şi „sacerdotale”.

 

Textul prezentat mai sus în limba română a fost tradus după articolul în limba franceză apărut în Etudes traditionnelles. VII-IX. 1938, no. 224-225.

Textul a fost tradus în limba română de către Teodoru Ghiondea.


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>