FLORIN MIHAESCU – SIMBOL SI PARABOLA IN EVANGHELII

0

martie 18, 2011 by pontifex

FLORIN MIHĂESCU

SIMBOL ŞI PARABOLĂ ÎN EVANGHELII

Bucureşti: Pontifex, 2004

Lectori:

Florin Mihăescu

Stela Tinney

© Toate drepturile asupra acestui volum aparţin Editurii Pontifex.

Reproducerea integrală sau parţială a textului din această carte poate fi făcută numai cu acordul editurii.

CUPRINS

Prefaţă…………………………………………………………………………………..5

Introducere……………………………………………………………………………7

EVANGHELIILE SINOPTICE

I NAŞTEREA LUI IISUS………………………………………………………9

1. Vestea cea Bună………………………………………………………………….9

2. Naşterea lui Iisus………………………………………………………………12

3. Copilăria…………………………………………………………………………..16

II BOTEZUL LUI IISUS………………………………………………………20

1. Prodromos………………………………………………………………………..20

2. Botezul……………………………………………………………………………..26

3. Ispitirea lui Iisus……………………………………………………………….28

III DE LA BOTEZ LA PREDICA DE PE MUNTE………………33

1. Începutul propovăduirii……………………………………………………35

2. Alegerea Apostolilor…………………………………………………………35

3. Primele vindecări miraculoase (1)……………………………………..38

4. Primele învăţături (1)………………………………………………………..43

a. Mulţimile……………………………………………………………..43

b. Apostolii………………………………………………………………46

5. Fericirile……………………………………………………………………………49

IV DE LA PREDICA DE PE MUNTE LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ…………………………………………………………………………………….60

1. Trimiterea apostolilor………………………………………………………..60

2. Vindecări miraculoase (2)………………………………………………….62

3. Învăţătura (2)…………………………………………………………………….73

a. Infernul…………………………………………………………………73

b. Fariseii………………………………………………………………….74

c. Mulţimile………………………………………………………………76

d. Apostolii………………………………………………………………79

4. Învăţătura ca parabolă (2)………………………………………………….85

5. Schimbarea la Faţă……………………………………………………………100

V DE LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ LA INTRAREA ÎN IERUSALIM……………………………………………………………………….105

1. Vindecări miraculoase (3)………………………………………………..105

2. Învăţătura directă (3)……………………………………………………….108

a. Mulţimea ……………………………………………………………109

b. Apostolii …………………………………………………………….113

3. Învăţătura ca parabolă (3)………………………………………………..118

4. Intrarea în Ierusalim………………………………………………………..129

a. Moarte şi înviere…………………………………………………130

b. Glorie şi slavă …………………………………………………….131

VI DE LA INTRAREA ÎN IERUSALIM LA ÎNVIERE………133

1. Recapitulatio……………………………………………………………………133

2. Micul Apocalips……………………………………………………………….136

3. Eshatonul ………………………………………………………………………..140

a. Cina cea de Taină………………………………………………..141

b. Ruga din grădina Ghetsemani…………………………….143

c. Procesul……………………………………………………………….145

d. Drumul Crucii…………………………………………………….147

e. Golgota. Răstignirea……………………………………………148

f. Cele şapte strigăte pe cruce………………………………….148

g. Moartea şi Învierea……………………………………………..150

VII ARĂTĂRILE LUI IISUS ŞI ÎNĂLŢAREA LA CER……..152

PREFAŢĂ

A merge pe urmele lui Hristos este nădejdea oricărui credincios, mereu dorită, rareori atinsă. De ce? Pentru că nu-l iubim îndeajuns, nu-l cunoaştem îndeajuns. Oricâtă credinţă am avea, ţelul ni se pare de neîmplinit. Ca să înaintăm spre El, ca să ne apropiem de El, trebuie să-l cunoaştem, şi nu-l putem cunoaşte dacă nu-l iubim. Nu e un paradox, este o evidenţă. Dar e o evidenţă care se cere meditată pentru a-i cunoaşte sensurile. Şi cum să medităm altfel decât ştiind ce este “Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Calea lui Iisus este o cale printre oameni pentru a-i ajuta şi a le arăta adevărul, pentru a-i mântui. De aceea vom încerca, în paginile care urmează, să cunoaştem lumea prin care peregrinează Iisus, să aflăm cum îi dă mila iubirii lui şi cum îi face cunoscute adevărurile veşnice. Ca să pătrundem nu numai în aparenţa acestor aspecte ci şi în sensurile lor mai profunde, ne vom folosi de ceea ce Iisus se foloseşte, de paradox, de simbol şi de parabolă. Căci pe lângă vorbirea directă care se adresează firesc minţii omeneşti, Iisus se adresează şi înţelegerii mai subtile, explicând atunci când oamenii nu înţeleg sensurile mai profunde, dezvăluindu-le lucruri “ascunse de la începutul lumii”.

Viaţa pământească a lui Iisus pentru aceasta i-a fost dată de Tatăl, ca s-o dăruiască drept model oamenilor ca să-i ajute să regăsească Împărăţia Cerurilor. În acest sens, fiecare gest, fiecare cuvânt, fiecare eveniment din viaţa lui conţine tot adevărul, de fiecare dată însă altfel exprimat, dar şi de fiecare dată concentrat în gesturi de o uimitoare semnificaţie, care constituie puncte de răscruce de-a lungul existenţei sale, puncte de reper pe care şi noi trebuie să le integrăm în existenţă.

Aceste puncte de reper sunt, după încredinţarea noastră: Naşterea, Botezul, Predica de pe Munte, Schimbarea la Faţă, Intrarea în Ierusalim, Patimile, Învierea împreună cu Înălţarea la Cer. Sunt şapte trepte de reîntoarcere a lui Iisus în Fiinţa Tatălui pe care l-a părăsit, rămânând totuşi permanent în El, ca să se întrupeze şi să ne mântuiască în cea mai uluitoare kenoză a omenirii.

Să remarcăm, în acelaşi timp, că aceste repere se petrec în locuri diferite, nu numai în momente diferite, şi totuşi asemănătoare, dat fiind sensul lor simbolic. Primele două evenimente se situează în locuri joase, aproape ascunse (Naşterea şi Botezul) ca într-un fel de matrici ale lumii, în timp ce următoarele se petrec în locuri înalte, pe munţi, şi ele greu accesibile, ca simbol al unor culmi spirituale. Totul se desfăşoară astfel într-o geografie spirituală care e suportul vizibil al unei istorii spirituale, aceea a vieţii exemplare a lui Iisus.

INTRODUCERE

De la primele lecturi, Evangheliile (= vestea bună) ne fac să presimţim şi apoi ne dezvăluie treptat conţinutul sapienţial al vieţii şi învăţăturii lui Iisus. În afară de unele repere exterioare însă, totul pare spus într-o anumită lipsă de ordine care nedumereşte şi derutează. Trecând însă de la lectură (lectio) la o meditaţie mai îndelungă şi mai profundă (meditatio), începe să apară o ordine şi o ierarhie subiacentă, o rânduială subtilă care ţine nu de o schemă ci de o geometrie ascunsă, nu de un sistem ci de o coerenţă interioară, aşa cum dezordinea aparentă a stelelor ascunde ordinea, nu pentru oricine evidentă, a constelaţiilor. Iar în anumite momente privilegiate de uluire (contemplatio), această ordine se poate sublima într-o armonie celestă, răpindu-ne prin miracolul ei.

Nedumerirea noastră pare să fie accentuată şi de faptul că, în loc de o povestire, de o singură relatare a vieţii lui Iisus, avem patru, spuse de patru evenghelişti, uneori în dezacord (aparent) unul cu altul. Primele trei evanghelii, numite sinoptice, povestesc aproape aceleaşi evenimente, cu unele deosebiri, inerente între cei trei martori Matei, Marcu şi Luca, care nu totdeauna privesc din acelaşi unghi desfăşurarea lucrurilor, iar unii dintre ei nici n-au fost prezenţi la toate evenimentele, acestea fiindu-le transmise oral. Între ei totuşi nu sunt contradicţii, cum vor unii să lase să se creadă, ci doar deosebiri fireşti între martori cu vârste şi pregătiri diferite, asistând sau auzind aceleaşi evenimente. Mărturiile lor sunt complementare, împlinindu-se reciproc pentru a întregi întâmplări pe care un singur martor nu putea să le cuprindă.

A patra Evanghelie, aceea a lui Ioan, nu este a unui povestitor-cronicar, ci a unui gânditor care vede şi înţelege cele făcute şi spuse de Iisus cu un ochi mai pătrunzător, un ochi al inimii, ce cunoaşte şi iubeşte, arătând astfel faţa mai ascunsă a lucrurilor. El nu reia decât unele din episoadele povestite de ceilalţi, sau povesteşte altele, aplecându-se mai mult asupra unor aspecte doctrinare ale celor propovăduite de Iisus, motiv pentru care a şi fost numit Ioan Teologul.

Pentru un cititor atent şi încredinţat de rolul inspirat al celor patru Evanghelişti, ele formează însă un singur corpus în care persoana lui Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu şi Fiu al Omului se desăvârşeşte în toată miraculoasa ei unitate, de care vom încerca să ne apropiem şi s-o urmărim pentru ca s-o putem urma. Şi o vom face în două părţi: una pentru Evangheliile sinoptice, cealaltă pentru Evanghelia lui Ioan.

EVANGHELIILE SINOPTICE

I  NAŞTEREA LUI IISUS

Ciudate, într-adevăr, sunt căile Domnului, şi minunate; începând chiar cu Naşterea lui Iisus, aşa cum e redată în Sf. Evanghelii. Evanghelistul Marcu nici n-o pomeneşte; ca şi evanghelistul Ioan care o înlocuieşte cu întruparea Cuvântului; evanghelistul Matei o precede cu cartea neamului lui Iisus, în timp ce evanghelistul Luca o precede cu Buna Vestire, povestind-o apoi mai pe larg. Sunt în fond patru perspective asupra aceluiaşi eveniment cosmic. Ioan prezintă ontologia şi cosmologia; Matei genealogia (istoria), pe care o reia şi Luca, el concentrându-se asupra antropologiei lui Iisus; iar Marcu păstrează o tăcere completă. Despre copilăria lui Iisus nu vorbesc decât Matei şi Luca, extrem de restrâns. Toate cele patru “priviri” dau însă o viziune totală, nu analitică ci esenţializată, asupra Naşterii Domnului. Suntem în fond în faţa unei cărţi sacre, sapienţiale, în care partea misterului rămâne inexprimată, fiind inefabilă. Vom încerca în continuare să vedem mai în detaliu cum se prezintă cele trei etape ale naşterii lui Iisus, ale genezei Fiului Omului, deocamdată în cele trei Evanghelii sinoptice.

1. Vestea cea Bună

Aparent, Naşterea lui Iisus nu e văzută asemănător de evanghelişti. Cu Matei şi Luca avem istoria propriu-zisă a vieţii lui Iisus. Evanghelistul Luca face genealogia neamului lui Iisus începând de la Adam, deci de la omul paradisiac. Ioan privea întruparea din perspectiva omului universal, Luca din cea a omului perfect. Iar Matei începe doar de la strămoşul comun al popoarelor de rasă semită, de la Avraam. În plus, Matei, luând ca reper pe regele David şi robia babilonică, împarte genealogia în trei perioade a câte 14 generaţii, ceea ce dă istoriei sacre un caracter ciclic, marcând ascensiunea, apogeul şi decadenţa Israelului, ceea ce justifică aşteptarea unui Mesia. De remarcat iarăşi că numele strămoşilor nu sunt aceleaşi la cei doi evanghelişti deoarece, aşa cum explică exegeţii, Matei face genealogia prin bărbaţi iar Luca prin femei. Nu ni se pare însă exclus ca una din genealogii să ţină seama de ereditatea biologică, iar alta de cea spirituală.

Pe de altă parte, la evanghelistul Luca apare şi un al treilea mod de abordare a antecedentelor lui Iisus, acel antropologic, în care e vorba de familia şi de zămislirea lui. Cea aleasă pentru a fi purtătoarea Fiului Omului este Maria Fecioara, logodită cu Iosif din casa lui David. Este vorba doar de o logodnă, şi nu de o căsătorie pentru a elimina posibilitatea unei paternităţi umane şi prin urmare şi păcatul originar. Curios poate părea că şi în paradis, şi în Nazareth, bărbatul are un rol secundar, femeii revenindu-i rolul principal. Într-un fel e normal, păcatul Evei fiind răscumpărat de Maria. În ordinea genezei, a creaţiei de altfel, la început este substanţa. Pentru a se înfăptui această răsturnare, demonului din paradis îi ia locul îngerul Gabriel. El este aducătorul Veştii Bune, cel care face cunoscut mesajul divin, Cuvântul, nu numai în vorbă ci şi în trup: “Şi îngerul i-a zis: Nu te teme Marie, căci ai aflat har (gratiam) la Dumnezeu. Şi iată vei lua în pântece (in utero) şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Luca 1.30-31). Textul reuneşte cei doi termeni – enim gratiamşi in utero, esenţa şi substanţa, sămânţa divină şi receptacolul matern care fac din Iisus Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului. Maria se tulbură la început, căci orice înger este înspăimântător la vedere, dar se linişteşte auzindu-i vorbele pline de blândeţe şi poate să-l întrebe: “Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu ştiu de bărbat?” (Lc. 1.34). Înainte de a se supune, Maria vrea să ştie adevărul. Neprihănirea ei o face nu curioasă, ca pe Eva, ci lucidă, în stare de veghe permanentă. Eva a fost creată din somnul lui Adam, Iisus este născut din veghea Fecioarei. Supunerea voinţei umane la voia divină este un act liber acceptat, după cunoaşterea Veştii Bune. “Maria a zis: Iată roaba Domnului; facă-mi-se după cuvântul tău. Şi îngerul a plecat de la ea” (Lc. 1.38). Cuvântul, în dublul sens divin şi omenesc, o face supusă pe Maria. Înainte de a o părăsi îngerul îi repetase mesajul, pentru a nu mai avea nici o urmă de îndoială: “Duhul Sfânt va coborî peste tine şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri…” (Lc. 1.35).

Ca şi Moise pe muntele Sinai, Maria va vedea aşadar nu lumina ci umbra lui Dumnezeu, dar va simţi prezenţa Duhului Sfânt. În Moise se încarnează Cuvântul lui Dumnezeu sub forma legii, în Maria se va încarna Cuvântul însuşi. Poate de aceea Maria este simbolizată în multe imnuri creştine prin “rugul arzător”.

Smerenia Mariei este deci exemplară. Mai departe, în vizita pe care o va face verişoarei ei Elisabeta, care zămislise cu şase luni înainte pe Ioan, Înainte-mergătorul, Maria va face un elogiu al smereniei: “Sufletul meu măreşte pe Dumnezeu, şi mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu, pentru că a privit spre starea smerită a roabei sale. Căci iată că de acum încolo toate neamurile îmi vor zice fericită…” (Lc. 1.46-47). Această totală smerenie este condiţia fericirii celeste, cum va spune mai târziu Iisus în predica de pe munte. Este o fericire desăvârşită în suflet (anima mea), care face din Maria, Anima mundi, “cea pururea fericită”, cum spune imnul Axion. Dar “bucuria duhului în Dumnezeu” (exultavit spiritus meus in Deo) pare să o ridice deasupra creaţiei, la nivelul acelei Sophia care este energia divină. Să nu uităm că după tradiţie, Fecioara Maria, copil fiind, a stat în templu în Sfânta Sfintelor unde o hrăneau îngerii.

Înainte de a trece la Naşterea lui Iisus, evanghelia lui Luca povesteşte pe larg şi zămislirea şi naşterea Sf. Ioan Botezătorul. Cu şase luni înainte de zămislirea lui Iisus este conceput Ioan tot prin buna vestire a îngerului Gabriel (Lc. 1.19). El este Înainte-mergător prin însăşi geneza sa, şase luni reprezentând un număr care încheie un ciclu şi deschide un altul pe o spiră superioară. Există însă o deosebire fundamentală între zămislirea lui Ioan şi cea a lui Iisus: prima este o concepere firească, prin bărbat şi femeie, deşi târzie, în timp ce zămislirea lui Iisus este prin femeie şi Duhul Sfânt. Despre Ioan îngerul va spune: “Se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale” (Lc. 1.15), în timp de despre Iisus îngerul îi spune Mariei: “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine…” (Lc. 1.35). Ioan este un om înduhovnicit după concepere, Iisus este zămislit de însuşi Duhul Sfânt fiind deci Fiul lui Dumnezeu. Şi totul are loc prin cuvântul divin căci aşa cum spune îngerul, “nici un cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere” (Lc. 1.37). Totul în acest început este veste bună şi geneză, este cunoaştere şi act, aşa cum va spune şi evanghelistul Ioan. Şi zămislirea Sf. Ioan Botezătorul are în ea ceva neprihănit şi miraculos căci Zaharia era bătrân, iar Elisabetha era stearpă. El este într-un fel fiul deşertului. Dacă se ţine seama că Zaharia era preot, iar Elisabetha era fiica unui preot (Aaron), se justifică spusa evanghelistului: “Amândoi erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu” (Lc. 1.6). Fiind un rod târziu, el nu este fiul patimii, ci al rugăciunii: “Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată” (Lc. 1.13). Totuşi Ioan moşteneşte păcatul originar. De aceea va trebui poate să se purifice toată viaţa: “Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare” (Lc. 1.15). Va duce o viaţă de ascet şi va trăi în pustiu. “Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel” (Lc. 1.80).

Zămislirea lui Ioan şi a lui Iisus a fost vestită deci de înger: dar spre deosebire de Maria care, odată liniştită după vederea îngerului se supune, Zaharia are unele îndoieli, la care îngerul răspunde: “Iată că vei fi mut, şi nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele, care se vor întâmpla la vremea lor” (Lc. 1.20). Această tăcere impusă lui Zaharia apare deci ca o pedeapsă sau ca o asceză necesară pentru purificarea de îndoieli. Sau poate că este impusă pentru păstrarea tainei transmise de înger, pentru învăluirea miracolului care avea să se producă: “Când a ieşit afară, nu putea să le vorbească; şi au înţeles că avusese o vedenie în templu. El le făcea semne într-una şi a rămas mut” (Lc. 1.22). Zaharia îşi va recupera glasul după naşterea lui Ioan, atunci când trebuie pus numele copilului şi trebuie transmis mesajul îngerului: “Nevasta ta Elisabetha îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele de Ioan” (Lc. 1.13). Numele copilului este pus în cer de la zămislire, dar nu se face cunoscut decât ritual la intrarea în comunitatea sacră. Numele reprezintă esenţa omului care îi pre-există. Destinul in nuce e scris în cartea îngerului, dar nu trebuie rostit până la naştere. Rostirea lui este în fond naşterea în duh, este tăierea împrejur sau botezul la creştini. Din acel moment, cum spune evanghelistul, “Şi mâna Domnului era într-adevăr cu el” (Lc. 1.66).

2. Naşterea lui Iisus

Naşterea Domnului se petrece în lume, dar necunoscută de ea, cum a spus Ioan: “El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut” (In. 1.10). Naşterea are loc în totală umilitate, asistată de întregul cosmos, dar neştiută de oamenii cetăţii. Această kenoză nu va fi egalată, la sfârşitul vieţii, decât de patimile şi moartea lui Iisus. Smerenia este sporită de faptul că Iisus se naşte în pribegie, în tribulaţia unui dublu exil: în afara satului originar, Nazareth, şi în afara satului adoptiv, Bethleem, într-un staul şi în ieslea vitelor. Natura, staulul şi ieslea sunt pentru Hristos un triplu receptacol. “Şi a născut pe fiul ei cel întâi născut, L-a înfăşat în scutece, şi l-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de popas nu era loc pentru ei” (Lc. 2.7). Înfăşarea şi culcarea în iesle este şi un simbol care anunţă înfăşurarea în giulgiu şi punerea în mormânt. Naşterea şi moartea se întâlnesc. Iisus se naşte într-o altă patrie decât satul lui originar, silit de un recensământ al populaţiei care-l duce la Bethleem. O operaţie cantitativă îl exilează pe Iisus, suprema calitate, într-o altă patrie. Pentru lume, Iisus este un număr într-un registru; numărul lui  însă, înscris în cartea divină, va rămâne un mister. Şi totuşi Bethleemul nu e chiar străin de Iisus căci este patria strămoşului său David, iar prin numele lui Beth-lehem (casa pâinii) este un simbol al trupului euharistic. Fiu al Nazarethului galileean, al Bethleemului Iudeii şi al Duhului Sfânt, Iisus integrează în el originea, strămoşii şi cerul, deci întreg cosmosul cu cele trei lumi.

Această perspectivă integratoare a Omului Universal este desăvârşit simbolizată de cele trei nume ale Fiului Omului. Numele Iisus (Mântuitor) îi este dat de îngerul Bunei Vestiri (Lc. 1.31) ca şi de îngerul care-l vesteşte pe Iosif (Mt. 1.21). Acela de Emanuel (Dumnezeu în noi) îi fusese dat de proorocul Isaia (Mt. 1.23). În sfârşit, al treilea, Hristos (Unsul) este spus de înger (Lc. 2.11) şi dat de Ioan la Botez, fiind numele Mesiei aşteptat de poporul iudeu. Cele trei nume corespund triplei funcţiuni de Arhiereu (Iisus), Prooroc (Emanuel) şi Împărat (Hristos) pe care o va împlini Iisus.

Dacă acestea sunt locul şi circumstanţele Naşterii lui Iisus, timpul naşterii este cu atât mai tainic. Istoric, el se naşte, cum spune Luca (2.1), în timpul împăratului Octavian August, conducător în Iudeea fiind Irod cel Mare. Dar tot Luca spune: “Pe când erau ei acolo, s-a împlinit vremea când trebuia să nască Maria” (2.6). Iisus se naşte deci la plinirea vremii, nu numai biologic, ci atunci când întreaga lume era gata să-l primească. Această vreme fusese prezisă de prooroci, iudeii o aşteptau, îngerul o vestise, dar naşterea are loc într-un moment neştiut de nimeni. Singură steaua lui Iisus va marca acest moment dând de veste magilor, precum o vor marca şi îngerii care vestesc pe păstori. Data exactă a naşterii va rămâne însă un mister atemporal pe care nu-l va desluşi nimeni căci e unul din secretele Tatălui, ca şi a doua venire a lui Iisus. Prin tradiţie şi prin analogie simbolică Iisus se naşte la solstiţiul de iarnă când se deschide poarta cerului (Janua coeli) şi când influenţele benefice coboară pe pământ. În jurul acestui pol, lumea girează de două mii de ani.

Întreaga scenă a Naşterii Domnului care este redată în povestirea evangheliştilor Matei şi Luca în succesiunea momentelor ei principale va fi admirabil cuprinsă în simultaneitatea ei celestă de iconografia ortodoxă. În axul icoanei Naşterii este un munte în interiorul căruia e peştera în care s-a născut Iisus. Muntele şi peştera sunt simboluri complementare ale esenţei şi substanţei, sunt o imago mundi. Microcosmic peştera este inima omului în care se naşte Iisus. Axul este marcat în cer de steaua magilor care s-a oprit deasupra peşterii în clipa naşterii. Steaua ca pol celest, muntele ca pol terestru şi peştera ca sân matern, ca uter cosmic, formează o triadă căreia îi vor răspunde o serie de alte triade nu mai puţin semnificative. Iisus încadrat de Sf. Fecioară şi de Iosif este o triadă umană. Boul, măgarul şi oile sunt triada animală: prin simbolul măgarului este prezent, ca să-şi prezinte supunerea, chiar infernul. Îngerii din cer, regii magi şi păstorii sunt triada umanităţii înseşi. Aceste triade, dintre care unele cu vârful în sus, altele cu vârful în jos, formează o imensă pecete a lui Solomon, simbol al întregului cosmos în centrul căruia stă Iisus.

Cosmosul e nu numai prezent la Naşterea lui Iisus dar i se şi închină aducându-i slavă. În primul rând îngerii care cântă incantatoriu: “Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oamenii de bună voinţă” (Lc. 2.14).

Slava şi Pacea sunt semnele paradisului terestru între oamenii de bună voinţă. Cer-om-pământ este triada armoniei universale care prin poarta solstiţiului pogoară în ziua de Crăciun printre noi, şi în cele douăsprezece zile alcyonice până la Botez. Această coborâre marchează nu numai un moment beatific (in excelsis), ci şi un centru spiritual a cărui imutabilitate este sub semnul Marii Păci.

În această ambianţă, închinarea păstorilor, înştiinţaţi de înger, este smerenia lui Abel în faţa celui care avea să-l răscumpere, şi a întregului neam omenesc. “Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună care va fi o mare bucurie pentru tot norodul…” (Lc. 2.10). Iată pentru a doua oară, după buna Vestire a Mariei, acel “nu vă temeţi” care anunţă nu o legătură de teamă (ca în Vechiul Testament) ci una de iubire între Dumnezeu şi om. În sfârşit, a treia veste bună, sau aceeaşi pentru a treia oară, este trimisă Regilor Magi de steaua minunată care-i aduce la Ierusalim şi apoi la Bethleem.

Magii aduc ca omagiu şi închinare Regelui Lumii aur, smirnă şi tămâie (Mt. 2.11), simboluri ale Împăratului, Profetului şi Sacerdotului. Magii înşişi formează triada iniţiatică a centrului lumii care se supune acum noului centru în care Iisus este Mântuitor, Mesia şi Uns.

Dar nu tot cosmosul este în armonie cu naşterea Împăratului său. O voce disonantă, vocea adversarului, se aude distinct şi puternic prin Irod, regele Iudeii. Prezent lângă ieslea naşterii sub chipul măgarului, dar supus, demonul se arată revoltat şi viclean sub înfăţişarea lui Irod, încercând să afle prin Regii Magi locul naşterii lui Iisus pentru a-l distruge. Ştiinţa lui nu trece însă dincolo de istorie, nu poate descoperi misterul. Şi ura lui se manifestă atunci violent prin uciderea a patruzeci de mii de prunci. Încă odată cantitatea este fără putere în faţa insesizabilului. Irod caută să ucidă germenii unei noi lumi, dar aceşti germeni nu pot fi anihilaţi căci sunt în duh. Salvarea lor cere însă un sacrificiu, ca răspuns poate şi la sacrificiul pe care-l face Iisus coborându-se pe pământ, şi ca o anticipare a marelui sacrificiu pe care-l va face la sfârşitul vieţii prin patimile şi moartea sa. Ca să scape de ucigaş, Iisus se exilează pentru a treia oară, de data aceasta într-o ţară străină, în Egipt, la vestirea unui înger care-l îndeamnă în vis pe Iosif să fugă cu Sfânta Familie. Această ţară i-a luat cândva în robie pe evrei, şi în robie şi exil s-a născut Moise, proorocul lor. Moise şi-a dezrobit poporul, dar el n-a mai reintrat în Canaan din cauza neascultării. Iisus, care era fără păcat, se va întoarce însă din exilul egiptean după moartea lui Irod, tot la înştiinţarea îngerului (Mt. 2.19), revenind în Nazaretul originar, unde-şi va petrece copilăria.

Dintr-o perspectivă esoterică, exilul egiptean poate fi însă şi contactul lui Iisus cu sursa misterelor vechiului imperiu, conform tradiţiei depozitar al germenilor salvaţi din catastrofa potopului. Iisus reuneşte astfel o tradiţie dispărută cu noua tradiţie pe care o întemeiază. Să remarcăm, în acest sens, că steaua care i-a călăuzit pe Magi venind dinspre răsărit spre apus până la Ierusalim, pare să se fi îndreptat apoi de la nord la sud până la Bethleem (situat la sud de Ierusalim). Ierusalimul devine astfel locul de întâlnire a unei tradiţii răsăritene (semite) cu o tradiţie nordică (hiperboreană), devine Cetatea păcii, centrul spiritual al noii lumi.

3. Copilăria

Despre această perioadă din viaţa lui Iisus evangheliile nu ne spun aproape nimic. Iisus care a iubit atât copiii nu are pentru noi o copilărie, poate şi pentru că în genere copilăria nu are o istorie, timpul neîncepându-şi acţiunea modelatoare (şi în fond distructivă) decât odată cu tinereţea. Sunt însă unele legende şi tradiţii cu copilul Iisus, multe din ele în colinde, ceea ce nu e lipsit de importanţă, căci copilăria este prin ea însăşi fabuloasă. Se fac multe ipoteze în legătură cu modul în care şi-a petrecut Iisus copilăria, dar istoria sacră are alte instrumente de lucru decât cea profană. Dintre evanghelişti singur Luca se referă la copilăria lui Iisus atunci când vorbeşte de aducerea lui la templu. Există propriu-zis trei menţiuni.

Prima dată Iisus este adus la templu la vârsta de opt zile pentru circumcizie. “Când a venit ziua a opta în care trebuia tăiat împrejur pruncul, i-au pus numele Iisus, nume care fusese spus de înger înainte ca să fi fost El zămislit în pântece” (Lc. 2.21). Tăierea împrejur este ritualul de intrare (agregare) în religia mozaică, incluzând şi punerea numelui care, ca expresie a esenţei divine din om, îi preexistă fiind o manifestare a logosului.

A doua oară Iisus este adus la templu la patruzeci de zile (Lc. 12.2) pentru purificarea părinţilor şi închinarea pruncului în faţa lui Dumnezeu. “Şi când s-au împlinit zilele pentru curăţirea lor, după Legea lui Moise, Iosif şi Maria au adus pruncul la Ierusalim, ca să-l înfăţişeze înaintea Domnului…” (Lc. 2.22). Intervalul de 40 de zile, de atâtea ori menţionat în evanghelii şi în tradiţia creştină, ca şi în alte tradiţii, pare să fie legat de procesul de purificare, de resorbţie sau disoluţie a unor elemente psihice reziduale, la naştere ca şi la moarte, sau înaintea unor evenimente importante. Cu acest prilej se aducea şi o jertfă, care în acest caz consta dintr-o pereche de porumbei – simbol al purităţii dar şi al coborârii îngerilor care au jucat un rol atât de important la naşterea şi în copilăria lui Iisus ca mesageri ai Tatălui, dar şi ai Sf. Duh care se va arăta la Botez în chip de porumbel. Importanţa îngerului ca intermediar între Dumnezeu şi om este astfel puternic subliniată de copilăria lui Iisus, ca de altfel de orice copilărie adevărată (îngerul păzitor). Şi mai târziu, în timpul propovăduirii, Iisus va aminti de câteva ori de rolul îngerului în legătura omului cu cerul. Din păcate, pentru omul obişnuit, opacizarea care se produce odată trecută copilăria face ca importanţa îngerului să scadă, rolul lui fiind luat cel mai adesea de demon. Revenind la jertfa de porumbei şi la simbolismul păsărilor, nu ni se pare lipsit de importanţă să amintim aici o admirabilă legendă din tradiţia populară despre copilăria lui Iisus. Se spune că un grup de copii făcea păsărele de lut, din acelea în care dacă sufli scot un fluierat ca un ciripit. Trecând pe lângă ei, Iisus-copil a suflat şi el în aceste păsărele de lut. Şi păsările au început să zboare. Minunile lui Iisus au început aşadar cu o înviere, cu manifestarea duhului de viaţă făcător.

Această a doua aducere la templu a copilului Iisus este întâmpinată de un om sfinţit, pe numele lui Simeon: “Omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu. El aştepta mângâierea lui Israel şi Duhul Sfânt era peste el. Duhul Sfânt îl înştiinţase că nu va muri înainte ca să vadă pe Hristosul Domnului” (Lc. 2.25-26). Întâlnirea bătrânului şi a copilului, a celui care aşteaptă şi speră cu cel care va împlini toate speranţele, este întâlnirea sfârşitului şi începutului de viaţă, este întâlnirea cu o altă viaţă. Simeon are revelaţia lui Hristos atât prin cuvânt cât şi prin lumină, cele două mari simboluri ale manifestării şi cunoaşterii Principiului despre care vorbeşte evanghelistul Ioan. Cântarea lui Simeon este exaltantă: “Acum slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, căci au văzut ochii mei mântuirea Ta pe care ai pregătit-o să fie, înaintea tuturor popoarelor, lumina care să descopere neamurile (lumen ad revelationem gentium) şi slava poporului tău Israel” (Lc. 2.29-32). În faţa acestei împliniri ultime, Simeon aşteaptă moartea ca pe o eliberare, ca pe desăvârşirea supremă a îndumnezeirii sale. Se poate spune că Simeon este primul om care realizează pacea divină, isihia, prin cunoaşterea lui Iisus. Şi această desăvârşire prin cunoaştere este într-atât deplină încât Simeon capătă harul profeţiei: “Iată, Copilul acesta este rânduit spre prăbuşirea şi ridicarea multora din Israel şi să fie un semn care va stârni împotrivire” (Lc. 2.34). Profeţia este întărită şi de proorociţa Ana care se găsea în templu la vremea aceea. Această profeţie arată că o lume se sfârşeşte şi o alta începe, nu fără mari tulburări. Profeţia priveşte nu numai poporul lui Israel, ci şi pe Maria, mama lui Iisus şi mama spirituală a întregii creştinătăţi. “Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie, ca să se descopere gândurile multor inimi” (Lc. 2.35). Jertfa Mariei va scoate deci la iveală multe taine. Este o jertfă a sufletului pentru exaltarea inimii cunoscătoare. Se vor revela astfel poate acele gânduri pe care Maria le ascunsese în inima ei. Sabia şi inima, lancea şi Graalul, încă odată Maria prefigurează marile simboluri iniţiatice creştine cărora Iisus le va desăvârşi împlinirea. Aceste gânduri coborâte în inimă formează temeiul păcii căutate de viitorii isihaşti. Misterele substanţei sunt, uneori, la fel de insondabile ca şi cele ale Principiului.

Cântarea eliberatoare a lui Simeon este a treia cântare de închinare şi slavă umană care se aude la începutul evangheliei lui Luca, după cea a lui Zaharia şi cea a Mariei, încununată de cea a îngerilor. Zaharia este omul mai ezitant al legii vechi, care aşteaptă un Mesia al puterii şi al faptei mântuitoare a Israelului. Maria este cea care exultă de fericirea împlinirii spirituale prin întruparea plină de iubire a Fiului omului. Iar Simeon este omul eliberării de lume prin cunoaştere pentru realizarea păcii supreme. Cei trei arată în fond lumii cele trei căi principale pe care Iisus le va deschide omului nu numai pentru mântuirea ci şi pentru desăvârşirea lui: fapta, iubirea şi cunoaşterea unificatoare.

A treia aducere a lui Iisus la templu are loc la vârsta de 12 ani. E vorba de un pelerinaj la Templul din Ierusalim cu prilejul sărbătorii Paştelui iudeilor. Această nouă închinare la templu este desigur legată de încheierea copilăriei şi începutul adolescenţei, moment de răscruce, de metanoia în viaţa omului care trebuie consacrat. Cu acest prilej, povesteşte evanghelistul, Iisus s-a pierdut de părinţii lui (propriu-zis ei se pierduseră de el). “După trei zile l-au găsit în Templu şezând în mijlocul învăţătorilor, ascultându-i şi punându-le întrebări. Toţi cei care îl auzeau rămâneau uimiţi de înţelegerea (synései, prudentia) şi răspunsurile Lui” (Lc. 2.46). Este în fond începutul propovăduirii lui Iisus şi afirmarea importanţei cunoaşterii în viaţa şi misiunea lui. Dar iată că Iisus este certat de părinţi că le-a produs acest necaz, această îngrijorare. O scenă de familie ca oricare alta, care separă încă de la început pe Iisus de casa lui pentru a-l aduce în casa lui Dumnezeu. “De ce m-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Lc. 2.49). Această neînţelegere nu numai între inocenţa unui copil şi îngrijorările oamenilor mari, ca şi între templu şi lume va deveni unul din leit-motivele vieţii lui Iisus. Dar Maria îşi răscumpără parcă această neînţelegere căci evanghelistul spune: “Mamă-sa păstra toate cuvintele acestea în sinea ei” (Lc. 2.51). Ce admirabil rol de depozitară a înţelepciunii lui Iisus, de vas sfânt cum o numesc imnurile creştine. Acelaşi rol îl atribuie evanghelistul Mariei şi imediat după naştere, când păstorii vin să se închine lui Iisus povestind ce auziseră. “Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei” (Lc. 2.19). Iată sursa acelor legende şi tradiţii din copilăria lui Iisus care circulă şi astăzi prin lume: inima Mariei. Iată un Graal mai puţin cunoscut decât potirul lui Iosif din Arimatheea, dar nu mai puţin miraculos: Maria păstrătoarea şi dispensatoarea basmelor. Poate că rolul ei eminent în Biserică şi la sfârşitul veacurilor este legat nu numai de imensa ei caritate, ci şi de această tainică înţelepciune. Ea nu este numai matricea originară, ci şi Madonna Intelligenza, ci şi Sophia.

Cele trei aduceri ale lui Iisus la templu marchează în fond trei momente esenţiale ale copilăriei care la intervale semnificative de 8 zile, 40 de zile şi 12 ani constituie trei etape rituale în desăvârşirea copilului: intrarea pe calea spirituală, purificarea prin jertfă şi cunoaşterea învăţăturii divine. Este sintetizată în mic ceea ce va trebui să fie realizarea întregii vieţi umane.

Peste restul copilăriei lui Iisus se aşterne taina tăcerii. Evanghelistul mai spune doar: “Şi Iisus creştea în înţelepciune (sapientia, sophia), în statură (aetate, helitia) şi în har (gratia, cháriti) faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni” (Lc. 2.52). Desăvârşirea lui Iisus-omul se împlinea pe toate cele trei planuri ale trupului, sufletului şi spiritului, inundat de harul divin.

Ca Fiu al lui Dumnezeu, Iisus avea în El toate posibilităţile la nivel suprem: ca Fiu al Omului El trebuia însă să le integreze şi să le actualizeze în cel mai înalt grad. Poate acesta este sensul copilăriei şi existenţei pământeşti a lui Iisus până la treizeci de ani, rămas necunoscut. Căci nouă ni se dezvăluie numai misiunea lui Iisus (ad extra), nu şi misterul transformării lui (ad intra).

II  BOTEZUL LUI IISUS

O lungă tăcere separă intrarea lui Iisus în Templu la 12 ani de reapariţia lui pe malurile Iordanului la 30 de ani. Dacă evangheliile nu ne spun nimic despre această perioadă de trecere de la copilărie la maturitate este pentru că nimic nu s-a petrecut care să poată fi spus, care să poată fi povestit. Iisus a crescut în înţelepciune şi har, cum spune atât de concis evanghelistul. E vorba deci de o maturizare cu totul interioară (înţelepciunea) într-o continuă prezenţă a harului (Sf. Duh), lucruri care se petrec în taină şi despre care nu se poate afirma nimic concret. Legendele care circulă în tradiţie asupra copilăriei lui Iisus, despre care am amintit mai înainte, sunt în ele însele neînsemnate ca fapte, trecând neobservate, încărcătura lor simbolică dezvăluindu-se mai târziu. Anii de ucenicie şi de pribegie ai oricărei tinereţi trebuie să fi fost pentru Iisus ani de post şi rugăciune. Căci dacă în viaţa sa cunoscută evangheliile vorbesc de atâtea ori de retragerea lui Iisus în singurătate, pe munte sau în pustiu, ca să se roage, cu atât mai mult în perioada anterioară Iisus trebuie să fi practicat sihăstria şi contemplaţia, la care trebuie adăugată cunoaşterea şi meditaţia îndelungă a Scripturii vechi, din care Iisus citează de atâtea ori în cursul propovăduirii sale ca Învăţător. Aceasta în ceea ce priveşte nevoinţele lui Iisus. Cât despre harul care dădea dimensiunea supraumană a acestui Fiu al Omului, el cobora în lungile stări de veghe peste Iisus, ca un semn al legăturii cu Tatăl, înconjurându-l într-o aureolă de mister care scăpa desigur lumii din jur. În această lume se pregătea totuşi pământul unei noi spiritualităţi în care Iisus avea să arunce seminţele ce urmau să încolţească şi să dea rod însutit, pregătire făcută de Ioan, Înainte-mergătorul (Prodromos). Şi dacă Iisus alege momentul reapariţiei sale în lume la 30 de ani este şi pentru că terenul era pregătit pentru această manifestare unică. Prilejul (kairos) fusese de altfel prevăzut providenţial cu mult înainte, de vestea şi zămislirea miraculoase ale lui Ioan.

1.  Prodromos

Ceea ce frapează de la început în întâlnirea lui Iisus cu Ioan este că ucenicul şi Învăţătorul aveau aproape aceeaşi vârstă, ceea ce nu este obişnuit. Lucrul devine explicabil însă dacă ţinem seama de misiunea lor celestă, şi unul şi celălalt fiind vestiţi de un înger, de acelaşi înger Gabriel ca trimis al Domnului. Zămislirea şi naşterea lor fiind o coborâre, amândoi având o misiune descendentă, chiar dacă diferită, ei trebuiau să se întâlnească la “plinirea vremii”. Ceea ce ar putea să pară o coincidenţă este în realitate concordanţa unui rost providenţial. Şi dacă Ioan premerge la naştere pe Iisus cu şase luni, este pentru că profeţia trebuie să preceadă realizarea unui fapt. În schimb, după apariţia lui Iisus, Ioan se va retrage, sau va deveni ucenicul ucenicului său. Are loc o schimbare de ciclu pe care evanghelistul o înregistrează astfel: “Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (In. 3.30). De aceea şi moartea lui Ioan precede pe cea a lui Iisus. Un ciclu se sfârşeşte, un altul începe, cu un mic decalaj în timp care traduce în fond saltul imens pe verticală.

Înainte însă de a scruta faptele şi rolul lui Ioan, să-i vedem obârşia. Deşi urmărim desfăşurarea lucrurilor după cei trei evanghelişti sinoptici, nu putem să nu ne referim şi la Ioan, pentru a avea, în punctele esenţiale, dimensiunea metafizică a Scripturii. În plină ontologie a Cuvântului şi a Luminii pentru o nouă Viaţă (Verbum, Lux et Vita), Ioan evanghelistul spune: “A venit un om trimis de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit să mărturisească despre Lumină” (In. 1.6-8). Ceea ce în Cer vine după manifestarea Luminii, pe pământ va veni mai înainte. Aici Ioan îl precede pe Iisus, aşa cum în cer Iisus a fost înainte de Ioan. Ioan nu e lumina dar vine ca să pregătească Lumina. De ce e nevoie de o pregătire? Pentru că altfel lumea nu-l recunoaşte pe Iisus. Apariţia luminii nu ca fulger ci ca o treptată auroră ţine de neputinţa omului de a înţelege şi de a suporta direct divinul, dovadă şi uimirea apostolilor în momentul Transfigurării lui Iisus. Este nevoie de un înainte-mărturisitor pentru a cunoaşte a înţelege adevărul. Înaintea luminii suprafireşti este necesară o luminare omenească pentru ca lumea să nu se simtă pierdută. Ioan este ultimul dintr-un şir de profeţi trimişi de Dumnezeu pentru a pregăti calea lui Iisus. Este ultimul şi cel mai pur, şi cel mai riguros, pentru că ştia că Iisus vine.

Nu vom mai insista asupra modului analog în care este vestită zămislirea lui Ioan şi a lui Iisus, analog şi totuşi atât de diferit, mod de care am vorbit mai înainte. Sunt analogii fireşti dacă ţinem seama de strânsa legătură de semnificaţie şi de succesiune între Ioan şi Iisus. Dar sunt diferenţe şi mai fireşti când ştim că unul era doar profet, iar celălalt Fiul lui Dumnezeu şi Fiu al Duhului. Îngerul anunţase vestea uimitoare, într-o clipă de viziune, lui Zaharia şi Mariei. Dar răspândirea acestei veşti şi înţelegerea ei de către mulţime nu mai intra în atribuţiile îngerului, ci în cele ale omului. Îngerul aruncă o lumină fulgurantă care luminează toate dimensiunile, toate orizonturile, toate sensurile, dar în această lumină omul trebuie să vadă şi să ştie să aleagă calea cea bună, calea adevărului. De aici rolul îndrumător al profeţilor, rolul de călăuză, de Înainte-mergător, al lui Ioan.

La întrebarea preoţilor, Ioan răspunde că nu e nici Hristosul, nici Ilie, nici chiar proorocul. “Atunci i-au zis: dar cine eşti? (…) Eu, a zis el, sunt glasul celui care strigă în pustie: «Neteziţi calea Domnului», cum a zis proorocul Isaia” (In. 1.23). Ioan nu este deci atât cel care pregăteşte calea, căci aceasta fusese pregătită şi de alţi prooroci, cât cel care pregăteşte evenimentul, capătul căii. El este ultima verigă dintr-un lanţ probabil iniţiatic, deci misterios, care anunţă schimbarea de ciclu, coborârea Fiului lui Dumnezeu. Se ştie astăzi ceva mai mult despre filiaţia lui Ioan din fraternitatea Esenienilor, o confrerie ascunsă, foarte ascetică şi pură, care profesa unele din adevărurile pe care le va propovădui Iisus. Ioan avea deci el însuşi o pregătire care-l desemna pentru continuarea unei funcţiuni şi nu doar pentru un rol oarecare de profet, limitat în timp şi spaţiu. Mesajul lui Ioan este unul de cunoaştere căci fără o cunoaştere a tainelor nu poate fi recunoscut Cel ce va veni: “După mine vine un om care este înaintea mea, căci era înainte de mine. Eu nu-L cunoşteam, dar tocmai pentru aceasta am venit să botez cu apă: ca El să fie făcut cunoscut lui Israel” (In. 1.30.31). Desigur, Ioan predică în pustiu, în dublul sens al pustiului, geografic şi uman, poate pentru că predica lui era prea dificilă pentru a fi înţeleasă. Predica lui este totuşi necesară fie şi numai pentru că unele seminţe vor cădea totuşi pe pământ bun. Şi apoi martorul e necesar chiar dacă mărturia lui va fi auzită doar la Judecata de Apoi, când îi va acuza pe cei neînţelegători.

Pe lângă funcţiunea de cunoaştere Ioan o are şi pe aceea de purificare. “Cât despre mine, eu vă botez cu apă; dar vine Acela care e mai puternic decât mine, şi căruia eu nu sunt vrednic să-i dezleg cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc. 3.16). Botezul cu apă purifică pregătind suportul uman (corp şi suflet) pentru botezul cu foc. Apa şi focul sunt elemente care nu se armonizează în genere, dar aici prezenţa Duhului Sfânt este cea care unifică contrariile. Focul are în fond şi el o acţiune de purificare, formând cu apa o aqua ignea a cărei lucrare pregăteşte coborârea transformatoare a Duhului Sfânt, adevăratul Foc.

Botezul lui Ioan are aşadar o acţiune purificatoare conformă cu Legea veche. Pentru a primi însă Legea nouă este necesară o prefacere radicală a omului, motiv pentru care Ioan spune: “Pocăiţi-vă, căci Împărăţia Cerurilor este aproape” (Mt. 3.2). Termenul grecesc “metanoiete” arată că e vorba de mai mult decât căinţa pentru păcate, e vorba de o totală transformare a fiinţei umane care trebuie să treacă dincolo (meta-) de cunoaştere (-noiete) ca să-l poată primi pe Iisus, să-l poată recunoaşte, primind influenţa Duhului Sfânt. Dar nu numai omul trebuie să se pregătească pentru a-l primi pe Iisus, ci şi întregul cosmos, cum spune Luca: “Orice vale va fi astupată, orice munte şi orice deal va fi prefăcut în loc neted; căile strâmbe vor fi îndreptate, şi drumurile zgrunţuroase vor fi netezite. Şi orice făptură va vedea mântuirea lui Dumnezeu” (Lc. 3.5-6). Ni se pare remarcabilă această reînnoire a întregii firi pe care o anunţă Ioan odată cu botezul.

Propovăduirea lui Ioan are însă şi o latură apocaliptică anunţând nu numai o schimbare locală, ci una de sfârşit de ciclu şi de lume. Ioan le spune Fariseilor: “Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare? Faceţi dar roade vrednice de pocăinţa voastră. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: Avem ca tată pe Avraam. Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. Iată că securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor: deci orice pom care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc” (Mt. 3.7-10). Un ciclu început cu Avraam pare să se sfârşească, sau cel puţin să se transforme şi să înceapă o nouă umanitate. O nouă piatră de fundament va fi aşezată pe care se va ridica Biserica a cărei piatră unghiulară va fi Iisus. Profeţiile apocaliptice anunţă vremi de restrişte, de mari urgii şi nenorociri, de judecată a cerului asupra pământului. “Acela îşi are lopata în mână, îşi va curăţi cu desăvârşire aria şi îşi va strânge grâul în grânar, dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge” (Mt. 3.12). Iată că focul după acţiunea de transformare va avea şi una de justiţie, de distrugere. Este dublul lui aspect de mizericordie şi rigoare. Pentru a nu suporta acţiunea de distrugere a focului Ioan propovăduieşte sărăcia şi sacrificiul. “Cine are două haine să împartă cu cine n-are niciuna; şi cine are demâncare să facă la fel” (Lc. 3.11). Iată pregătirea necesară pentru a primi botezul de foc: sacrificiul lumii acesteia pentru lumea cealaltă.

Anunţându-l pe Iisus, Ioan ni-l şi înfăţişează, dar nu descriptiv ci paradoxal. “El este acela care vine după mine, şi care este înaintea mea” (In. 1.27). Or nu poate fi înainte şi după decât cel care e permanent prezent. Pentru a-l recunoaşte, Ioan ne dă şi un alt criteriu: simbolul. “Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (In. 1.29). Ioan deschide astfel o cale de cunoaştere prin simbol care ar trebui să devină principala cale de ajungere la Iisus. Berbecul a fost în Vechiul Testament simbolul puterii şi al jertfei; el devine în Noul Testament simbolul neprihănirii şi al jertfei de sine; înainte de a se transforma în Apocalipsă în simbol al lui Iisus triumfător. Civilizaţiile din jurul Israelului aveau ca simbol mai ales Taurul (Egipt, Asiria). Odată cu Iisus se trece în era Berbecului (Mielului) şi în cea vecină a Peştilor, semne ale focului şi apei cu care vor fi botezaţi primii creştini.

*

Destinul lui Ioan este aşadar acela de Înainte-mergător. Dar el are şi un destin care îi urmează lui Iisus după Botez. “Ioan boteza şi el în Enon, aproape de Salim, pentru că acolo erau multe ape; şi oamenii veneau ca să fie botezaţi” (In. 3.23). Ioan boteza aproape de Salim, cetatea Păcii, în timp ce Iisus era însăşi pacea. Şi Ioan ştie acest lucru: “Cel ce vine din cer este mai presus de toţi; cel ce este de pe pământ e pământesc şi vorbeşte ca de pe pământ” (In. 3.31). Ioan nu este Mirele, ci doar prietenul Mirelui. “Cine are mireasă este Mire, dar prietenul mirelui care stă şi îl ascultă se bucură foarte mult când aude glasul Mirelui; şi această bucurie care este a mea este deplină” (In. 3.29). A fi prietenul lui Iisus este poate nivelul desăvârşirii umane. Mai târziu Iisus va numi la fel pe apostolii Lui cărora le încredinţează viitorul Bisericii sale. Ioan este cel care-l mărturiseşte pe Iisus înainte de a veni; apostolii îl vor mărturisi după Înviere. Ioan îl vesteşte prin cunoaştere. “Cine primeşte mărturia Lui, adevereşte prin aceasta că Dumnezeu este Adevărul” (In. 3.33). Apostolii îl vor vesti prin iubire, cu excepţia evanghelistului Ioan care-l vesteşte în cel mai înalt grad prin cunoaştere. Ioan Botezătorul şi Ioan Evanghelistul se întâlnesc astfel, încheind prin cunoaştere un ciclu solar (solstiţiul de vară şi cel de iarnă; Janua Inferni şi Janua Coeli).

Dintr-o altă perspectivă, dacă Maria a pregătit suportul uman al venirii lui Iisus, Ioan pregăteşte duhul vremii pentru a primi botezul lui Iisus. Una este latura substanţială, celălalt este aspectul esenţial care se vor integra în Principiul unic care e Iisus. Aceasta este chintesenţa icoanei numite Deisis. Dacă Maria l-a născut pe Iisus, Ioan prin botezul său îi dă a doua naştere, cea spirituală, naşterea iniţiatică.

Sfârşitul lui Ioan îl prefigurează pe cel al lui Iisus, chiar dacă la un alt nivel. El va fi aruncat în închisoare, batjocorit şi apoi ucis de Irod. În mod ciudat, Ioan va pieri prin greşeala femeii, ca şi Adam, deşi acolo era vorba de dorinţa de a şti, iar în cazul Irodiadei de o patimă carnală. Cuplul Irod-Irodiada (şi aici femeia se trage din bărbat prin nume) reprezintă pentru Ioan ceea ce mulţimea de pe Golgota va reprezenta pentru Iisus: patima şi ignoranţa căzute în stăpânirea demonului. Spre deosebire de descendenţa bărbătească a lui Adam, descendenţa lui Irod este o femeie: Salomeea. Crima pătrunde prin setea de putere a lui Cain; în lumea din vremea lui Iisus prin dansul Salomeei, amestec de patimă şi iluzie, caracteristici ale lumii profane. Ioan, ca şi Abel, ca şi Iisus, sunt sacrificaţi pentru ca lumea să poată supravieţui, şi mai ales ca să poată fi mântuită şi renovată.

Poate nu e lipsit de semnificaţie faptul că Ioan a fost ucis prin decapitare şi că ulterior Biserica a cinstit şi cinsteşte “aflarea capului Sf. Ioan Botezătorul”. E un semn că mărturia lui Ioan a fost una de cunoaştere, de vestire a adevărului. “Voi aţi trimis la Ioan, şi el a mărturisit pentru adevăr” (In. 5.33). Cât de importantă a fost prezenţa lui  Ioan în lumea veche ne-o spune chiar Iisus: “Adevărat vă spun că dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat nici unul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia Cerurilor este mai mare decât el” (Mt. 11.11).  De ce însă, după ce îl ridică atât de sus printre oameni, Iisus pare să-l minimalizeze printre cei din cer? Numai pentru că n-a fost creştin, cum spun unii teologi? Dar, strict formal, creştini n-au fost nici Apostolii! Socotim mai curând că Iisus face o netă distincţie între Ioan-omul, care oricât ar fi de mare face parte din lumea individuală şi e deci mai prejos decât îngerii supraindividuali, şi Ioan-spiritualul, iniţiatul care este asemenea cu îngerii. Lucru pe care Iisus îl afirmă atunci când, citându-l pe proorocul Maleahi, spune despre Ioan: “…el este acela despre care s-a scris: Iată trimit înaintea feţei Tale pe solul Meu [angelum meum; ággelón mou], care îţi va pregăti calea înaintea Ta” (Mt. 11.10). Iconografic, creştinii îl reprezintă de altfel pe Ioan cu aripi de înger. Chiar dacă prin natura lui umană (“născut din femeie”) Ioan nu poate fi decât un mare om, prin funcţia lui divină (“mai mult decât un prooroc”) el atinge culmi de sfinţenie. El are o misiune descendentă, aceea de vestitor, chiar de la Dumnezeu, de aceea Iisus mai spune despre Ioan: “Şi dacă vreţi să înţelegeţi el este Ilie care trebuia să vină” (Mt. 11.14), adăugând, “Cine are urechi de auzit să audă.” Ioan face parte aşadar din lanţul misterios şi perpetuu al Sf. Ilie care l-a proorocit pe Iisus, l-a asistat la Transfigurare şi-l va însoţi la a doua venire. Ioan îl pregăteşte pe Iisus cu cuvântul şi-i luminează calea: “Ioan era lumina care este aprinsă şi luminează…” (In. 5.35). Prin duhul şi funcţiunea lui, Ioan este mare în Împărăţia Cerurilor, chiar dacă prin natura lui umană este mai mic decât îngerii. De aceea Biserica l-a aşezat în icoană alături de Maica Domnului, de-o parte şi de alta a tronului lui Iisus în slavă.

2.  Botezul

Dacă acesta este omul care l-a botezat pe Iisus, să vedem mai departe semnificaţia acestui prim şi, prin importanţa lui, unic botez. Rostul general al botezului era acela de purificare, de pocăire (metanoia) deci de pregătire a corpului şi sufletului pentru a primi harul. Se pune întrebarea în acest caz de ce trebuia să se boteze Iisus când el nu avea vreun păcat şi avea şi har? Ioan însuşi pare să fie conştient de acest lucru atunci când îi spune lui Iisus: “Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine? Şi răspunzând a zis Iisus către el: Lasă acum, că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea. Atunci l-a lăsat” (Mt. 3.14-15). Acest “lasă acum”

ni se pare a fi extrema supunere a lui Iisus la un imperativ care vine de dincolo de el, un aspect al kenozei sale, al smereniei sale, căci el vine la Ioan ca să fie botezat, kenoză echivalentă cu acea acceptare a suferinţei din grădina Ghetsemani cu care se încheie drumul său prin lume. Şi acest “acum” este poate momentul propice pentru un act capital, este kairos-ul care nu poate fi lăsat să treacă şi pe care fiecare îl întâlneşte în viaţă poate o unică dată şi care nu trebuie pierdut. “Aici şi acum” este un imperativ care poate să survină oricând şi pentru orice trebuie să fii pregătit.

Pe de altă parte Iisus insistă să fie botezat nu pentru a se purifica el însuşi, ci pentru a împlini un rost, ceea ce este drept să fie împlinit, ceea ce este conform cu ordinea divină. Şi mai presus de toate pentru a institui un ritual care avea să devină un nou început de viaţă întru spirit. Acest rit trebuia să îl înlocuiască pe cel al tăierii împrejur din legea veche, ce avea doar o semnificaţie limitată, cu un alt rit care pe lângă purificare implică şi coborârea unei influenţe spirituale, lucru explicat de Ioan: “El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc” (Mt. 3.11). Ucenicul lui Ioan va fi Domnul lui. Cel ce se smereşte acum va fi Cel Înalt. Şi într-adevăr în timpul  botezului are efectiv loc coborârea harului sub forma chiar a Sf. Duh în chip de porumbel. Este unul din momentele în care “nevăzutul” apare ochilor omeneşti sub forma unui simbol, al unei făpturi care devine suport de epifanie. Nu este doar o reprezentare ci o prezenţă efectivă coborâtă pe aripile unei realităţi terestre. În acelaşi timp se manifestă şi prezenţa Tatălui prin glasul care zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit întru care bine am voit” (Mt. 3.17). Această bună voie (complacui) este în acelaşi timp o bună gândire (eudokesa). Manifestarea voiei divine este şi un act de cunoaştere. Dacă pregătirea botezului a fost un proces îndelungat de propovăduire şi purificare, botezul propriu-zis este o clipă de har, un moment de slavă în care cerurile se deschid şi se manifestă pentru prima dată plenar Treimea divină. Şi odată cu această theofanie este afirmată şi legătura prin iubire şi cunoaştere dintre Tată-Fiu-Sf. Duh (perihoreză). În mod analog, prin Iubire şi Cunoaştere şi Voinţă omul va putea reface legătura lui cu divinul. Botezul devine astfel nu numai un rit de agregare la comunitatea creştină, ci este dintru început un rit esoteric care deschide calea interioară spre îndumnezeire. Şi sacralizează prezenţa vie a simbolului ca intermediar între cer şi pământ, Tatăl manifestându-se prin Cuvânt, Sf. Duh prin viziune creaturală, iar Fiul în acelaşi timp prin Cuvânt şi prin chip. Cu adevărat o clipă unică, totală şi atemporală.

Deşi nu face parte din Evanghelii, vom detalia într-o paranteză ritul botezului aşa cum a fost instituit de Biserica din primele secole creştine şi cum se practică în zilele noastre în Biserica Ortodoxă. Acest ritual are trei momente principale: lepădările, botezul propriu-zis şi ungerea cu Sf. Mir. Lepădările constituie exorcizarea demonilor, separarea de influenţele infernale care l-au tentat sau stăpânit pe neofit (sau pe naşii lui). Pe lângă rugăciunile pe care le face, preotul suflă de trei ori asupra candidatului făcând semnul crucii ca să alunge duhurile rele. Al doilea moment principal este botezul propriu-zis care se face prin cufundarea de trei ori a copilului în apa sfinţită. Este o purificare şi în acelaşi timp un simbol al morţii şi al renaşterii care spală de păcatul strămoşesc. Astfel renăscut, neofitul recapătă starea paradisiacă originară, dinainte de păcatul primului om, echivalent al micilor mistere. În sfârşit, al treilea moment este ungerea cu Sf. Mir care pogoară asupra celui botezat harul Sf. Duh. Împreună cu prima împărtăşanie care urmează, ungerea cu Sf. Mir deschide posibilitatea îndumnezeirii, echivalent al marilor mistere din iniţierile antice. Rezultă limpede din această sumară descriere a ritualului, a cărui rânduială a rămas aproape neschimbată din primele secole creştine, că taina botezului a fost la început pur iniţiatică, dacă n-a rămas astfel şi astăzi.

Botezul include în fond cele trei mari trepte ale urcuşului spre Dumnezeu pe care creştinul are posibilitatea să le realizeze efectiv în timpul acestei vieţi.

3.  Ispitirea lui Iisus

Din cele trei momente ale botezului de care am amintit mai înainte, Iisus le împlineşte pe ultimele două, primul act, acela al exorcismelor, nefiind necesar la el căci era lipsit de păcatul originar. De ce totuşi Iisus înainte de a-şi începe misiunea în lume se supune ispitirilor demonului? Poate pentru că orice drum trebuie început de la capătul lui cel mai de jos, orice anabază trebuie să-şi epuizeze mai întâi catabaza. Coborârea în infern constituie prima fază a oricărui drum spiritual. Această întâlnire cu demonul va reveni periodic în viaţa lui Iisus, constituind chiar un reper de început al diferitelor etape pe care el le parcurge în drumul său. Cea mai puternică revenire va avea loc însă la sfârşitul drumului, atunci când Iisus este aproape de victoria sa, prin Iuda. Va fi ultima pentru că înainte de Înviere Iisus va coborî în infern, de data aceasta însă pentru a-l “goli”. Începutul şi sfârşitul drumului sunt aşadar momentele cele mai periclitate.

Ispitirea lui Iisus pare să fie o iniţiativă a demonului, dar provocată de Duhul Sfânt. “Iisus, plin de Duhul Sfânt, s-a întors de la Iordan şi a fost dus de Duhul în pustie, unde a fost ispitit de diavolul timp de patruzeci de zile. N-a mâncat nimic în zilele acelea; şi după aceea a flămânzit” (Lc. 4.1-2). Ca şi în cazul lui Iov, când Dumnezeu îl lasă pe robul său să fie ispitit, şi aici Duhul îl duce pe Iisus în pustie în acelaşi scop. E limpede că demonul îşi are rolul său în creaţie, dar el nu acţionează fără ştiinţa şi fără voia lui Dumnezeu. Rolul, sau poate chiar funcţiunea sa, este acela de a i se opune omului pentru a-i încerca tăria, pentru a-i trezi virtuţile şi a i le forma, sau în caz contrar pentru a-l lăsa să-şi urmeze drumul spre tenebrele exterioare. Demonul este obstacolul fără de care nu poate exista un salt, nu se poate opera o transmutare pe un nivel superior. Cu condiţia, evident, ca omul să nu se poticnească. În cazul lui Iisus încercarea ia însă o cu totul altă întorsătură, căci nu demonul îl ispiteşte în realitate pe el, ci Fiul Omului îl pune la încercare pe demon şi în cele din urmă îl înfundă. Iisus vrea să arate şi arată că demonul este failibil, că poate fi învins prin credinţă, post şi rugăciune. Iisus stă în pustiu 40 de zile. Este o perioadă de retragere care intervine şi în alte momente ale vieţii lui, o perioadă necesară pentru pregătirea marilor schimbări spirituale, o perioadă de despuiere, de concentrare, de meditaţie. O regăsim, cu alte semnificaţii poate, şi între Înviere şi Înălţare. Ceea ce ni se pare semnificativ în momentul ispitirii este că tocmai în pustiul în care se retrage Iisus pentru rugă, în care a propovăduit Ioan, demonul apare. Nu într-un moment oarecare, nu într-un moment de slăbiciune, ci atunci când omul aspiră mai puternic spre înălţimi, demonul este prezent pentru a-i tăia aripile. În aceste momente critice veghea trebuie să fie deci mai constantă.

Cum spuneam însă, aici nu demonul îl ispiteşte pe Iisus, ci Iisus este cel care îl pune la încercare pe demon. Între ei se dă o luptă din care Iisus iese învingător, dar această luptă e un dialog. Şi nu e o confruntare în domeniul virtuţilor, al actului moral, ci în domeniul cunoaşterii. Nu la plăceri şi desfătări îl invită demonul pe Iisus, ştiind că patimile îi sunt străine, ci la stăpânirea puterii, confundându-l într-un fel cu Lucifer. Dar o face indirect, cu o inteligenţă vicleană care-i e caracteristică. Iisus însă transpune tentaţiile în domeniul cunoaşterii, le transformă într-un dialog metafizic în care deşteptăciunea diavolului este înfrântă de intelectul suveran. Demonul vrea să-l atragă pe Iisus în domeniul inferior al puterilor, al fenomenelor, dar Iisus îl întoarce imediat spre cunoaşterea principiilor unde demonul nu-l poate urma şi părăseşte terenul înfrânt. Să exemplificăm: “Diavolul i-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine. Iisus i-a răspuns: Omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Lc. 4.3-4). Diavolul îi cere deci lui Iisus să facă o minune, un act de putere suprafirească. A preface piatra în pâine este o trecere de la un regn la altul, în planul orizontal. Iisus pune însă problema pe un alt plan, pe cel spiritual. Pâinea ca hrană a trupului este nimic pe lângă Cuvântul lui Dumnezeu care a făcut lumea. În fond, Iisus anticipează transformarea pâinii, prin euharistie, în trupul lui Iisus-Cuvântul. Neavând acces la cunoaşterea intelectuală prin simbol, demonul schimbă subiectul. Demonul nu se dă bătut însă, ci supralicitează: “Diavolul l-a suit pe Iisus pe un munte înalt, i-a arătat într-o clipă toate împărăţiile pământului şi i-a zis: Ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii, căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta. Drept răspuns Iisus i-a zis: Înapoia mea, Satano! Este scris: Să te închini Domnului, Dumnezeul tău, şi numai lui să-i slujeşti” (Lc. 4.5-8). Un prim fapt apare evident în această propunere, acela că demonul are stăpânirea întregului pământ şi poate face orice cu el. Iată că răul nu este doar o părere, nu este doar umbra binelui, ci este stăpânul lumii, aşa cum va spune mai târziu chiar Iisus prin gura evanghelistului Ioan: “Nu voi mai vorbi mult cu voi, căci vine stăpânitorul lumii acesteia…” (In. 14.30). Demonul uită însă că dincolo de această lume este Împărăţia Cerurilor în care el nu are acces. El vrea în fond să cumpere supunerea lui Iisus dându-i în schimb lumea. El se dovedeşte însă un viclean naiv şi ignorant cerând un schimb imposibil. Superiorul nu se poate supune inferiorului pe care-l stăpâneşte de drept. Diavolul vrea să schimbe ordinea lumilor pe care nu el le-a creat. Dar Iisus îl prăbuşeşte din visul său punându-i în faţă legea divină.

În sfârşit, în a treia încercare diavolul transportă scena într-un loc sacru: “Diavolul l-a dus apoi în Ierusalim, l-a aşezat pe streaşina acoperişului Templului, şi i-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te jos de aici; căci este scris: El va porunci îngerilor săi să te păzească; şi ei te vor lua pe braţe ca nu cumva să te loveşti cu piciorul de vreo piatră. Iisus i-a răspuns: S-a spus: să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău” (Lc. 4.8-12). Ca şi în încercarea anterioară, unde Iisus este dus pe un munte, demonul vrea să-i dovedească lui Iisus că e stăpânul nu numai al lumii, ci şi al condiţiilor ei spaţio-temporale. Acest demon nu este evident un diavol oarecare, ci însuşi Lucifer, prinţul acestei lumi. El vrea într-un fel să-şi ia revanşa pentru doborârea sa din cer. Văzând că nu-l poate supune, demonul vrea să-l piardă pe Iisus, îmbiindu-l să sară de pe acoperişul templului. S-ar părea că el nu cunoaşte natura divină a lui Iisus, căci îi spune: “Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” Demonul spera din această încercare fie să-l piardă pe Iisus, dacă era doar om, fie să-l umilească, deci să-l supună, dacă era Fiul lui Dumnezeu. Iisus însă refuză pur şi simplu întrebarea şi-i interzice demonului să-l ispitească. El trece din nou întrebarea în planul metafizic, afirmând dumnezeirea sa. Din acest moment nu numai că demonul e înfrânt, dar va fugi din faţa lui Iisus. Toţi demonii pe care-i va întâlni de acum înainte Iisus în diferiţi oameni îndrăciţi i se vor adresa cu “Iisuse, fiul lui Dumnezeu [sau David], de ce ne chinuieşti?” (Lc. 4.34, 4.41 etc.). Iată că Iisus îşi dezvăluie divinitatea demonului mai înainte chiar de a o dezvălui oamenilor. Redutabilă totuşi forţa acestui infern.

Cele trei ispitiri ale lui Iisus reprezintă în fond tot atâtea trepte ale urcuşului uman spre Dumnezeu: pâinea trupului trebuie transformată în Cuvânt care devine hrana cea spre Fiinţă; puterea lumească nu este bună decât dacă se smereşte şi se supune puterii de sus; în sfârşit, ajuns în templul din Ierusalim, care e centrul lumii, omul nu trebuie să se arunce în jos, ci să privească în sus. Îngerii trebuie folosiţi pentru a urca în ceruri, nu pentru a te feri de pietrele pământului.

Semnificativ că această scenă a ispitirii este vegheată de îngeri de la început până la sfârşit. Evanghelistul Marcu spune: “Acolo [în pustiu] stătea cu fiarele sălbatice şi-l slujeau îngerii” (Mrc. 1.13). Iar la sfârşit evanghelistul Luca spune: “El va porunci îngerilor lui să te păzească. Ei te vor lua pe mâini ca nu cumva să te loveşti cu piciorul de vreo piatră” (Lc. 1.10-11). Dar îngerii nu intervin în disputa lui Iisus cu diavolul, aşa cum nu intervin nici în destinul lui Iov, deşi sunt prezenţi la dialogul lui Dumnezeu cu Satana. Îngerii doar veghează. Şi veghea lor ne înalţă. Un rol tot atât de pasiv, dar simbolic, pare să-l joace în această scenă piatra, marcând cele trei etape ale lui Magnum Opus: piatra brută,  piatra de poticnire şi piatra din vârful unghiului. Demonul însuşi pare să fie piatra de poticnire cea mai grea. Rolul lui poate să fie benefic dacă nu cedăm ispitelor, transmutându-le; dacă nu dăm lupta direct cu el pe terenul lui, ci o deplasăm prin cunoaştere în planul metafizic. E singura cale de izbândă, singurul răspuns sigur care trebuie dat infernului. “Vade retro, Satana.” Căci demonul nu are acces la cunoaşterea intelectuală. De aceea el caută să ne surprindă în stări de slăbiciune, în stări de neveghe, pentru a ne putea înfrânge. Şi una din armele lui este perseverenţa (“perseverare diabolicum”). Nici Iisus n-a fost scutit de acest lucru. “După ce l-a ispitit în toate felurile diavolul a plecat de la El; până la o vreme” (Lc. 4.13). Demonul va reveni la Cina de Taină sub chipul lui Iuda, când Iisus va trebui să se jertfească pentru a-l birui. Dar jertfa lui a însemnat mântuirea noastră. Răul a fost transmutat in extremis prin sacrificiu. Instrumentul lui însă a fost damnat. Între cele două limite, Iisus va folosi întâlnirile cu demonii pentru a-şi manifesta mizericordia faţă de oameni.

III DE LA BOTEZ LA PREDICA DE PE MUNTE

1. Începutul propovăduirii

Propovăduirea lui Iisus se extinde pe trei ani, marcaţi, între altele, prin anunţarea mai mult sau mai puţin explicită, a Patimilor şi Învierii sale. În acest răstimp, itinerariul său spiritual este însemnat prin câteva momente şi locuri care în Evangheliile sinoptice sunt concretizate prin trei munţi care sunt totodată culmi ale învăţăturii sale: Predica de pe Munte; Schimbarea la Faţă (muntele Tabor); Intrarea în Ierusalim (muntele Sion), pe care le vom urmări în continuare.

După această primă înfruntare cu infernul, din care demonul iese înfrânt, Iisus are cale liberă pentru confruntarea cu oamenii, pentru apropierea de oameni. Demonul este şi un fel de păzitor al pragului la începutul oricărui drum spiritual. Drumul lui Iisus începe cu propovăduirea Evangheliei, a Veştii bune. Maria, ca substanţă, a primit Vestea bună, pe Iisus-Cuvântul, prin cuvântul îngerului Gabriel. De data aceasta mulţimea, şi ea de partea substanţei, va primi chiar Cuvântul întrupat care o va modela, care va crea o lume nouă în Duh. Iisus este în primul rând Învăţător. Menirea lui începe cu vorbele: “S-a împlinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie”(Mrc. 1.15). Cuvintele “s-a împlinit vremea” (peplérotai ho kairòs; impletum est tempus) constituie anunţarea unui moment unic în viaţa lumii, momentul în care un ciclu se sfârşeşte şi un altul începe sub semnul venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, al cărei mesager Iisus este. Şi primul mesaj după acest început este: “Pocăiţi-vă…”  Acest cuvânt (metanoiete; poenitemini) are desigur şi sensul de purificare prin căinţă, dar termenul grecesc trimite la o schimbare totală de mentalitate, la otrecere dincolo de gândirea (meta-noia) pământească pentru a primi Vestea bună, Evanghelia. Această metanoia trebuie să însemne o răsturnare a existenţei, aşa cum spune evanghelistul citându-l pe proorocul Isaia: “Norodul acesta care zăcea în întuneric a văzut o mare lumină, şi peste cei care zăceau în ţinutul şi în umbra morţii a răsărit lumina” (Is. 42.7- Mt. 4.16-17). Acum, în acest moment cosmic, se produce o ieşire din întuneric în plina lumină care e Iisus. O lume moartă are acum posibilitatea să reînvie. O eră nouă începe din Galileia neamurilor, de unde propovăduieşte Iisus.

Un episod, relata numai de Luca, spune că Iisus a intrat în sinagoga din Nazaret şi a început să citească. “I s-a dat cartea proorocului Isaia. Când a deschis-o, a dat peste locul unde era scris: Duhul Domnului este peste mine, pentru că m-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; m-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozirea şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi; şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Lc. 4.16-19). Primul act al lui Iisus porneşte din locul său de obârşie şi este un act sacru care are loc în templu. Şi totul începe cu o lectură dintr-o carte – Liber Mundi; este aşadar un act de cunoaştere, întărit de spusele: “M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia.” Iisus este plin de Duh Sfânt şi este misionat să dea săracilor hrana spirituală, cunoaşterea; să le dea în fond posibilitatea să se transforme în “săraci cu (în) Duhul”, fapt care-şi va găsi consacrarea în Fericiri, în prima treaptă a primei scări a desăvârşirii. Mesajul său va aduce în acelaşi timp mila şi libertatea, va deschide ochii spirituali, şi va purifica inimile. Aproape întregul program al misiunii lui Iisus este cuprins “in nuce” în această scurtă frază profetică a lui Isaia. El apare aici în cele trei funcţiuni ale sale ca profet, ca sacerdot (uns) şi ca învăţător. Plecând din legea veche pentru a marca continuitatea, Iisus deschide un nou ciclu în istoria omenirii, deschide “anul de îndurare al Domnului.”

Şi totuşi, după aceste prime învăţături, Iisus adaugă, în mod ciudat: “Adevărat vă spun, nici un prooroc nu este bine primit în patria lui” (Lc. 4.24). Există deci o adversitate a mulţimii împotriva celor care se ridică din mijlocul ei. Este invidia, este neîncrederea, este conservatorismul? Sau patria pământească nu este adevărata patrie, şi orice învăţător este un străin şi un exilat. Desigur, Iisus avertizează împotriva neînţelegerii mesajului său nu numai de către cei din Nazareth, ci de întregul Israel. Este un fel de a spune că Iisus n-a venit numai pentru fiii lui Israel ci şi pentru alte neamuri. Dar este şi un fel de a anunţa că orice nou mesaj spiritual naşte adversitate pe pământ. Şi chiar de la început această adversitate se manifestă în forme agresive, de intoleranţă. Căci cum să înţelegi altfel acest surprinzător verset de la sfârşitul predicării lui Iisus în Nazareth: “Toţi cei din sinagogă, când au auzit aceste lucruri, s-au umplut de mânie. Şi s-au sculat, l-au scos afară din cetate şi l-au dus până în sprânceana muntelui pe care era zidită cetatea lor, ca să-l arunce jos în prăpastie. Dar Iisus a trecut prin mijlocul lor şi a plecat de acolo” (Lc. 4.28-30). Încă de la început apar aşadar semnele ostilităţii care vor duce, după trei ani, pe Iisus pe Golgota. Nu e oare o legătură între încercarea demonului de a-l pierde pe Iisus în timpul ispitirii şi această încercare a mulţimilor? Iisus apare astfel de la început ca o piatră de poticnire pentru mulţimile care nu-l înţeleg.

Mai există poate însă şi o altă perspectivă din care trebuie înţeleasă această primă predică din Nazaret. Iisus separă de la început mulţimile care nu pot înţelege mesajul său de cei care-l vor înţelege. “De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înţelepciune este aceasta care i-a fost dată? Şi cum se fac astfel de minuni prin mâinile lui? (…) Şi găseau o pricină de poticnire în El” (Mrc. 6.2-3). Mesajul lui Iisus era un mesaj de cunoaştere în primul rând, de înţelepciune. Separarea care se face acum este în sensul cel mai profund aceea dintre exoterism şi esoterism.

Pe lângă intoleranţa religioasă pe care o tradiţie veche o arată pentru una nouă, intoleranţă care se va manifesta mai ales la cărturari şi farisei, există o neînţelegere a creştinismului originar din cauza caracterului său sapienţial şi iniţiatic. Şi justificarea cea mai bună o dă Iisus în finalul predicii când, referindu-se la neînţelegerea profeţilor de către Israel, îl pomeneşte pe Ilie şi pe ucenicul său Elisei (Lc. 4. 25). Se ştie însă că Ilie, despre care Iisus va mai vorbi şi cu alte prilejuri, a fost nu numai un profet, ci a avut şi o funcţiune de legătură cu tradiţia primordială, funcţiune pur esoterică, despre care vom mai vorbi.

Cu prima învăţătură dată în sinagoga din Nazaret, Iisus deschide o cale spirituală completă care va atinge o culme, prima culme, în Predica de pe munte. Până atunci el îşi va alege apostolii, va face vindecări miraculoase alinând suferinţele lumii, va învăţa mulţimile risipind ignoranţa, toate manifestări ale puterii sale pline de înţelepciune şi milă.

2. Alegerea Apostolilor

Mai înainte de a trece la revărsarea sa de har peste lume, Iisus şi-a ales apostolii. El nu e un învăţător izolat, cum erau profeţii, ci se înconjoară de un grup de ucenici care vor constitui primul cerc al urmaşilor săi spirituali, în număr de 12, el fiind al 13-lea, evident central. Orice act sacru cu semnificaţii cosmice reflectă steaua polară şi cele 12 constelaţii zodiacale. Ceilalţi ucenici, ca şi credincioşii vor fi mulţimea stelelor, formând împreună cerul pe pământ al Bisericii creştine.

În grupul apostolilor săi Iisus alege oameni calificaţi, folosind nu numai intuiţia sa ci şi un anumit ritual bazat pe invocarea divină. “În zilele acelea Iisus s-a dus în munte să se roage, şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu. Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii săi şi a ales dintre ei 12, pe care i-a numit apostoli” (Lc. 6.12-13). Printre calităţile pe care le cere apostolilor săi cele mai importante par să fie sărăcia, neprihănirea şi inocenţa, care vor duce la acea sărăcie în duh de care va vorbi Iisus mai târziu. Despre Nathanael Iisus spune: “Iată un adevărat israelit în care nu e vicleşug” (In. 1.47). Unii vin chemaţi direct de Iisus, alţii sunt chemaţi de cei deja aleşi (Nathanael de către Filip). Iisus le învinge marile temeri şi ezitări aducându-i în locuinţa sa de om simplu. “Ce căutaţi?”, îi întreabă Iisus. “Rabi, unde locuieşti? Veniţi de vedeţi, le-a zis El. S-au dus şi au văzut unde locuia, şi în ziua aceea au rămas la El” (In. 1.38-39).  Aşa se formează o comuniune bazată nu numai pe comunicare sufletească, dar şi pe apropierea unui mod comun de viaţă şi de sălăşluire, înainte de a deveni o comunitate spirituală.

Nu mai puţin importante sunt împrejurările în care Iisus îi alege pe apostoli. Ele dau uneori o aură suprafirească acestei alegeri, cum se întâmplă în “pescuirea minunată”, una dintre primele minuni pe care Iisus le face în faţa şi cu unii dintre viitorii săi apostoli, respectiv cu Simon, Iacob şi Ioan, care vor deveni şi cei mai apropiaţi lui (Luca 5.11). În această întâmplare miraculoasă se vădeşte atât neîncrederea în Iisus cât şi smerenia lui Simon: “Doamne pleacă de la mine căci sunt un om păcătos.” De ce Simon Petru îi cere lui Iisus să plece de la ei? Poate pentru că la început arătase neîncredere: “Doamne, am trudit toată noaptea…” Acum, după ce Iisus săvârşise minunea, Simon se simte apăsat de îndoiala lui, se simte păcătos şi neînstare să stea alături de Iisus. Pentru toate aceste motive Iisus va face din ei pescari de oameni (Lc. 5.10; Mt. 4.19; Mrc. 1.17). Apostolatul lor se va transforma deci pentru ei într-o pescuire minunată care va umple corabia Bisericii. Între pescari şi peşti se va forma o comunitate a sacrificiului prin simbolul lui Iisus.

Dacă apostolii formează astfel prima comunitate creştină, ei sunt nu mai puţin un cerc de iniţiaţi. Faptul e sugerat şi de alegerea unor perechi de fraţi, cum sunt Simon şi Andrei, Iacob şi Ioan, care vor forma această nouă fraternitate spirituală, deschizătoare a unei noi căi spre îndumnezeire. Unora din apostoli, Iisus le dă şi un alt nume, încă o dovadă a caracterului iniţiatic al grupului, cel puţin al lui Simon, numit Petru, şi al lui Iacob şi Ioan numiţi Boanerges (fii ai tunetului) (Mrc. 3.17). Pe toţi Iisus îi va numi, după “predica de pe munte”, sarea pământului şi apoi lumina lumii (Mt. 5.13). Sarea este simbolul alchimic al materiei prime a operei spirituale, iar lumina este simbolul cunoaşterii, al stării spirituale ultime. Între aceşti doi poli va avea loc realizarea iniţiatică a apostolilor: ca şi a tuturor celor ce-l vor “imita” pe Iisus.

În sfârşit, dacă cei 12 apostoli sunt un simbol al cerului, trebuie să existe unele corespondenţe între ei şi zodii. Desigur, secretul ştiinţei astrelor ca ştiinţă tradiţională a ciclurilor dar şi a funcţiunilor cosmice este pierdut astăzi în bună măsură, dar câteva analogii se pot totuşi stabili. În primul rând Iisus, ca centru al cercului zodiacal, dar şi ca început şi sfârşit al acestui cerc (alfa şi omega) este legat de semnul Berbecului (mielul lui Dumnezeu) şi al Peştilor. Sunt apoi doi dintre apostoli, care vor deveni şi evanghelişti, fiind cunoscute simbolurile lor prin analogie cu animalele din profeţia lui Ezechiel. Astfel, Ioan ca Vultur este un semn de foc, iar Matei ca Om-Înger este un semn de aer sau de foc, având corespondent în Săgetător, de exemplu. Iacob şi Ioan, ca fii ai tunetului (Boanerges), dar şi ai fulgerului, sunt sub semnul aerului şi al focului. În ceea ce-l priveşte pe Simon Petru, ca piatră de temelie e un semn de pământ, poate Taur sau Fecioară. Apostolul Toma, numit Geamănul, este evident sub semnul Gemenilor, semn de aer, al inteligenţei critice. În sfârşit Iuda este marcat de semnul agresiv al Scorpionului, în acelaşi timp şi semn al morţii. Nu ne vom hazarda în a face şi alte corespondenţe cu atât mai mult cu cât semnele zodiacului semit (chaldeean sau egiptean) sunt uneori diferite de cele ale zodiacului grecesc.

O ultimă remarcă:  printre cei 12 apostoli Iisus îl alege şi pe Iuda, cel care avea să-l trădeze făcându-se instrumentul demonului. E un semn neîndoios că nici o creaţie sau creatură nu se poate lipsi de acest adversar, fie şi numai pentru faptul că el este piatra de încercare a tăriei credinţei noastre. Dar el nu e mai puţin cel care vrând să distrugă lumea, o duce la sacrificiu şi reînnoire.

3. Primele vindecări miraculoase (1)

Activitatea lui Iisus printre oameni în cei trei ani de existenţă pământească de după Botez nu este altceva decât o manifestare a principalelor sale atribute divine: atotputernic, atotmilostiv şi atotdrept, în sfârşit atotştiutor. Primele două atribute sunt o exteriorizare a voinţei şi iubirii sale care vrea să mântuiască lumea; ultimul este o expresie a rigorii şi înţelepciunii sale care vrea să înveţe şi să restabilească armonia lumii. Răspândirea printre oameni a acestor principii nu urmăreşte altceva decât să pregătească omul pentru reîntoarcerea la Dumnezeu, pentru recâştigarea Împărăţiei Cerurilor.

Vom începe să-l urmărim pe Iisus aşadar în faptele sale prin care-şi manifestă în principal iubirea de oameni şi puterea lui. Mila şi puterea puse în slujba omului vor avea ca efect Binele, acea calitate fără de care omenirea n-ar putea supravieţui acţiunii agresive a Răului care impune lumii păcatul, suferinţa şi moartea. Mizericordia şi atotputerea divină vor fi folosite aşadar de Iisus pentru iertarea păcatelor şi pentru alinarea suferinţei din lume. De aceea faptele sale vor fi în primul rând vindecări miraculoase.

Prin actele sale Iisus îşi manifestă în primul rând puterea, arătând oamenilor că totul e posibil pentru cel care are sprijin divin. Lumea va înţelege din minunile sale că învăţătura lui e dublată de putere. “Oamenii erau uimiţi de învăţătura lui, căci îi învăţa ca unul care are putere, nu cum îi învăţau cărturarii” (Mrc. 1.22). Dar Iisus nu este un magician, puterea lui ţine de theurgie. El nu vrea să convingă prin fenomene, aşa cum cere mulţimea, ci prin iubire şi milostenie. Fără să-şi ascundă puterea, o foloseşte totuşi cu discreţie, de multe ori în secret, pentru că nu trebuie să ştie stânga ce face dreapta.

Dar prima motivaţie a vindecărilor sale miraculoase este mila. În numeroase rânduri, evanghelistul spune că lui Iisus i s-a făcut milă de suferinţa oamenilor şi atunci şi-a arătat puterea mizericordiei sale. Aşa în cazul leprosului: “Lui Iisus i s-a făcut milă de el, a întins mâna, s-a atins de el şi i-a zis: Da, voiesc să fii curăţit” (Mrc. 1.41). Mila este manifestarea cea mai frecventă a iubirii de oameni.

Milă şi putere, iată atributele divine care se arată în mai toate vindecările miraculoase ale lui Iisus.

a). Printre vindecările cele mai frecvente, cu care de cele mai multe ori Iisus începe un alt itinerar spiritual, sunt tămăduirile de îndrăciţi. Chiar activitatea de învăţător a lui Iisus începe cu ispitirea demonului, cum s-a văzut, şi cu îndepărtarea lui. Totuşi demonul reapare în calea lui Iisus, sub înfăţişarea diferitelor soiuri de îndrăciţi. Ca şi când demonul l-ar urmări pas cu pas pe Iisus, care de fiecare dată îl alungă în tenebrele exterioare. Că aşa este o spune şi faptul că duhurile îndrăciţilor îl recunoşteau pe Iisus şi puterea lui, în timp ce oamenii nu-l recunoşteau. “[Iisus] nu lăsa pe draci să vorbească pentru că-l recunoşteau” (Mrc. 1.34). Ca şi când duhurile l-ar ispiti mai degrabă pe Iisus decât pe bolnavul respectiv. Pe de altă parte alungarea duhurilor pare mai dificilă decât celelalte vindecări, căci acestea se opun de la început puterii lui Iisus şi cedează totdeauna după mare opoziţie.

Una din primele minuni este vindecarea îndrăcitului din Capernaum. Această minune începe chiar cu recunoaşterea puterii lui Iisus de către duhul necurat. “Ce avem noi a face cu tine, Iisuse din Nazaret? Ai venit să ne pierzi? Te ştiu cine eşti: Eşti Sfântul lui Dumnezeu” (Mrc. 1.24). Duhurile se tem de Iisus, tocmai pentru că îi cunosc puterea, şi fug din faţa lui. Mai târziu va fi suficient să pomeneşti Numele lui Iisus sau să faci semnul crucii pentru a alunga demonii. Şi apostolii primesc puterea de a alunga duhurile, de a exorciza răul, ca şi urmaşii lor preoţii. “Iisus a chemat pe cei doisprezece ucenici ai săi, le-a dat putere şi stăpânire peste toţi dracii, şi să vindece boalele” (Lc. 9.1).

Ieşirea duhului necurat din om nu este numai bruscă ci şi impresionantă. “Şi duhul necurat a ieşit din el scuturându-l cu putere, şi scoţând un strigăt mare” (Mrc. 1.26). Totuşi, Iisus nu-i distruge pe demoni, ci doar îi alungă. Ei fac parte din economia creaţiei. Oricum această vindecare spectaculoasă convinge mulţimea care recunoaşte abia acum puterea lui Iisus. “Toţi au rămas înmărmuriţi, aşa că se întrebau unii pe alţii: Ce este aceasta? O învăţătură nouă? El porunceşte ca un stăpân chiar şi duhurilor necurate, şi ele îl ascultă?” (Mrc. 1.27). Iisus este stăpânul întregii creaţii, din infern până în Ceruri, şi întreaga creaţie se supune puterii lui.

b). Printre celelalte vindecări din acest prim itinerar, mai ales galilean, sunt diferite boli ca: frigurile (soacra lui Petru), slăbiciunile (slăbănog coborât prin acoperiş), lepra, omul cu mâna uscată, etc. Modul de a vindeca al lui Iisus este simplu. “La asfinţitul soarelui, toţi cei ce aveau bolnavi atinşi de felurite boale, îi aduceau la el. El îşi punea mâinile peste fiecare din ei, şi-i vindeca” (Lc. 4.40). E de remarcat, în primul rând, momentul vindecării: amurgul, atunci când energia vitală scade, dar apare o altă energie mai înaltă: lumina spirituală, lumina lină. Pe aceasta o transmite Iisus prin punerea mâinilor: energia harului. Infuzarea harului trece bolnavul, pentru o clipă cel puţin, într-un alt plan, unde acţionează altă energie şi alte legi care depăşesc planul uman, făcând posibilă minunea. “Şi tot norodul căuta să se atingă de el, pentru că din el ieşea o putere care-i vindeca pe toţi” (Lc. 6.19). Nu este vorba de o sugestie doar, ci de o transmitere prin contact direct. În acelaşi timp este o trecere din succesiune în simultaneitate, când are loc miracolul (clipa de har), după care omul revine în succesiune vindecat. Aceeaşi semnificaţie pare să o aibă şi coborârea slăbănogului în faţa lui Iisus prin acoperişul casei. Verticala anulează timpul atingând centrul unde coboară harul. Pentru concentrarea şi transmiterea acestei energii, Iisus se roagă de multe ori înainte de a face minunea. “Iar el se ducea în locuri pustii şi se ruga” (Lc. 5.16).

Dar pentru ca minunea vindecării să poată fi săvârşită apare necesară o purificare prealabilă a bolnavului, purificare de păcate care vine ca o consecinţă a iertării lor de către Iisus. La vindecarea unui slăbănog, Iisus spune: “Omule, păcatele îţi sunt iertate” (Lc. 5.20). După care adaugă: “Ţie îţi poruncesc, scoală-te, ridică-ţi patul şi du-te acasă” (Lc. 5.24). Este o dublă acţiune: de purificare şi de infuzare a unei noi energii. Minunea are ceva imperativ, ceea ce denotă puterea fără de care nimic nu se poate înfăptui. “Dar să ştiţi că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele” (Lc. 5.24). Este aşadar necesară o purificare a sufletului ca să se poată produce purificarea trupului. “Da, voiesc să fii curăţit,” îi spune Iisus leprosului. Peste toate se suprapune deci voia divină. În altă parte (In. 5.6) Iisus îl întreabă pe slăbănogul de 38 de ani: “Vrei să te faci sănătos?” Iată că Iisus nu îşi impune voia sa, dacă nu există şi voinţa omului, într-o dublă accepţiune: ca manifestare a libertăţii, dar şi ca putere a credinţei.- După vindecare Iisus îl trimite pe fostul lepros să se arate preoţilor. “Du-te de te arată preotului şi adu pentru curăţirea ta ce a rânduit Moise, ca mărturie pentru ei” (Lc. 5.14). Vindecările şi constatarea lor era în vremile tradiţionale o funcţiune a castei sacerdotale, tocmai pentru că era necesară purificarea sufletului şi coborârea duhului. După curăţire şi vindecare Iisus cere o rugă de mulţumire şi uneori o jertfă, după legea veche. Nu Dumnezeu are nevoie de mulţumire, ci omul trebuie să-şi manifeste capacitatea de sacrificiu. E ca un fel de fixare (alchimică) a vindecării, prin sublimarea gândului spre Domnul.

Condiţia prealabilă şi absolut necesară oricărei vindecări miraculoase este însă credinţa. Sunt numeroase pasajele în care Iisus cere acest lucru de la bolnavi înainte de vindecare sau îl recunoaşte după aceea. Credinţa constituie acea deschidere spre Iisus, spre harul pe care el îl comunică omului, fără de care nu se poate produce metanoia (minunea). Ea aduce sufletul în faţa lui Dumnezeu golit de alte îngrijorări şi gânduri afară de acela de a face voia lui. Numai aşa se poate trece în alt plan, în care se produce vindecarea miraculoasă. Fără credinţă nu poate avea loc acea supunere totală în faţa puterii şi voiei divine.

c). În sfârşit, o ultimă categorie de vindecări, mult mai rare şi mult mai uimitoare, este aceea a învierilor din morţi. Prima din învierile făcute de Iisus este aceea a fiului văduvei din Nain (Lc. 7.11). Iisus o întâmpină pe mamă cu vorbele “Nu plânge”. Moartea, pentru că este doar un prag de trecere spre o altă viaţă mai luminoasă, ar trebui să fie un prilej de bucurie, nu de întristare. O spune Iisus după Înviere femeilor mironosiţe, iar acum, adresându-se celui mort, “Tinere, scoală-te, îţi spun.” Moartea este starea de pasivitate, orizontală, ca somnul pământului. Învierea este trezirea la verticală, la starea de veghe. Pentru această trezire e nevoie de un şoc, de o poruncă; sau de un strigăt, ca la învierea lui Lazăr. – Învierea nu este o vindecare obişnuită, nu este numai înfrângerea bolilor, deci a suferinţei şi a păcatului, ci înfrângerea morţii, deci a înseşi condiţiei umane muritoare. Apostolii pot să vindece, dar nu pot să învie decât după ce coboară asupra lor Duhul Sfânt. Învierea, în sens spiritual, este depăşirea individualităţii, accesul în Împărăţia Cerurilor. Dar asupra sensurilor învierii vom mai reveni, odată cu Iisus.

*

După această primă serie de minuni se conturează câteva gânduri generale. Minunile sunt o manifestare a puterii divine care depăşind puterile omeneşti pare să înfrângă forţele stihiale, de la demoni şi boli şi până la moarte, pare să înfrângă legile naturii. În realitate e vorba mai curând de o depăşire a condiţiei naturale a omului prin aducerea lui în alt plan (acela al credinţei) unde domneşte o altă ordine mai subtilă şi unde ceea ce pare imposibil în planul uman devine posibil. În acest plan superior operează puteri mult mai mari decât ale omului. Nu sunt puteri magice, de un ordin inferior, demonic, cum cred fariseii pe care-i va combate mai târziu Iisus. “Omul acesta nu scoate dracii decât cu Beelzebuth, domnul dracilor” (Mt. 12.24). Puterea cu care lucrează Iisus este o putere theurgică, este puterea harului. E ca şi cum în suferinţă ar fi ridicaţi prin credinţă şi prin har într-o ordine superioară unde se produce vindecarea, după care sunt readuşi în ordinea naturală. E o trecere de la succesiune la simultaneitate, când se produce vindecarea, după care are loc revenirea în succesiune. În fond vindecarea miraculoasă este o înfrângere a timpului. Ea nu poate fi eficace decât pentru cel care depăşind planul individual pătrunde în lumea spiritului. Miracolul nu distruge ordinea naturală ci o supune, un moment, unei ordini superioare, printr-un influx de energie suprafiresc.

Cele trei tipuri de vindecări: îndrăciţi, bolnavi şi morţi reprezintă în fond cele trei trepte ale purificării omului şi ale înaintării lui spre omul paradisiac: coborârea şi ieşirea din infern; depăşirea stării de suferinţă prin curăţirea de păcate şi tămăduirea bolilor; moartea şi renaşterea la o nouă viaţă prin Înviere. Sunt trei trepte ale realizării spirituale care pe lângă sensul purgatorial au şi un evident sens esoteric. În simbolism alchimic e vorba de separare (de infern), de purificare (opera la alb) şi de transmutare (înviere) care deschide calea verticală spre îndumnezeire (opera la roşu).

În ceea ce priveşte tehnica propriu-zisă a vindecării, ea are loc aproape după un ritual. E mai întâi o rugă de cerere a bolnavului, care presupune credinţa în Iisus, deci separarea de condiţia profană. După aceasta urmează purificarea bolnavului prin iertarea păcatelor (curăţirea de patimi), uşurarea suferinţei (“Nu plânge”), instaurarea unei stări ascetice (post) şi de deschidere spre cer (rugăciune). Iisus nu insistă totdeauna asupra păcatelor ca o cauză a bolii, căci uneori boala nu este decât o încercare pentru a se arăta prin ea puterea divină. Pentru vindecare Iisus insistă asupra credinţei. Vindecarea, care e o metanoia, apare ca o consecinţă a acestor pregătiri, dar cu intervenţia harului care se comunică omului prin punerea mâinilor sau doar prin cuvântul lui Iisus. Urmează arătarea la preoţi şi slăvirea lui Dumnezeu care produc fixarea noii stări a omului vindecat, fiind în acelaşi timp o jertfă de laudă. Asupra acestor şi altor aspecte ale vindecărilor miraculoase ale lui Iisus vom mai insista şi cu prilejul altor minuni săvârşite de Iisus în itinerariile lui viitoare.

4. Primele Învăţături (1)

a. Mulţimile 

Iisus şi-a manifestat iubirea şi mizericordia faţă de oameni în primul rând prin vindecările sale miraculoase. Aspectul său de Binefăcător ieşit din comun a atras mulţimea şi a dus la credinţă mulţi oameni. Dar principala misiune a lui Iisus a fost aceea de Învăţător prin care el a dezvăluit omenirii doctrina sacră despre lume şi Dumnezeu, şi prin care a întemeiat în fond noua religie creştină. A fost o revelare a atributelor sale de înţelepciune şi cunoaştere fără de care nu s-ar fi împlinit misiunea sa mesianică. Învăţătura  sa va porni în acest prim itinerariu de la reluarea unor precepte din Vechiul Testament, până la propovăduirea unor principii noi, pentru a culmina cu Predica de pe Munte, cu Fericirile şi cu Rugăciunea Domnească. Vom urma, în comentariul nostru, mai ales evanghelia după Matei care ni se pare mai bogată şi mai semnificativă în acest prim itinerariu, dar şi cu referiri la celelalte Evanghelii.

În învăţătura sa Iisus reia mai întâi unele din poruncile legii vechi. “Să nu credeţi că am venit să stric legea sau Proorocii, am venit nu să stric ci să împlinesc” (Mt. 5.17). De altfel, chiar în prima sa predică din sinagoga Nazarethului, de care am vorbit mai înainte, citind din proorocul Isaia, Iisus anunţă misiunea sa de Învăţător (“să vestesc săracilor Evanghelia”), de Binefăcător (“să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită”) şi de Prooroc (“să vestesc anul de îndurare al Domnului”) (Lc. 4.18). Subliniind continuitatea Tradiţiei, Iisus îi afirmă în acelaşi timp perenitatea şi imutabilitatea. “Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu va trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din lege, înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile” (Mt. 5.18). Nu e acesta un mod de a spune că vechile tradiţii sunt valabile, chiar dacă incomplete? Şi ce este acest “iota” neschimbabil dacă nu nucleul de mister al tuturor tradiţiilor?

Primele porunci din Vechiul Testament pe care Iisus le reia sunt cele privind interdicţia de a ucide, de a preacurvi şi de a jura strâmb. Mergând mai departe decât porunca a şasea din Decalog, Iisus cere nu numai să nu ucizi, dar nici să nu te mânii împotriva aproapelui şi să nu-l ocărăşti. Violenţa, nu numai cu fapta, dar şi cu vorba este condamnată. A-i spune cuiva “prostule” sau “nebunule” înseamnă a-i ştirbi calităţile mentale specifice omului, pe care Iisus ca Învăţător le socoteşte primordiale. Şi dacă nebunia e mai gravă decât prostia este pentru că nebunia este consecinţa unei posesiuni demonice. A-i spune cuiva “nebunule” este ca şi când l-ai da pe mâna demonului. De aici pedeapsa cu focul gheenei. Dar dacă Iisus condamnă aceste încălcări ale legii, tot el arată şi calea de îndreptare: purificarea prin pocăinţă, cererea de iertare. Numai astfel poate fi împiedicată pedeapsa. Căinţa şi iertarea anulează distorsiunea produsă de transgresiunile omului readucând echilibrul în micro şi macrocosmos. În câteva versete numai ni se înfăţişează ceea ce se numeşte în tradiţiile extrem orientale legea acţiunilor şi reacţiunilor concordante. Iisus merge mai departe şi decât porunca a şaptea – să nu preacurveşti – El vrea să nu păcătuieşti nici cu ochiul, nici cu gândul mergând până la a cere suprimarea părţii din corp care greşeşte. La fel în privinţa jurământului – porunca a opta – Iisus supralicitează legea veche, cerând să nu juri nu numai pe Dumnezeu, ci pe tot ce a ieşit din mâinile lui, căci întreaga creaţie este sacră. “Dar eu vă spun să nu juraţi nicidecum: nici pe cer, căci este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor lui; nici pe Ierusalim pentru că este cetatea marelui Împărat…” (Mt. 5.34). Este poate în acest verset prima afirmare de către Iisus a simbolismului universal, a cosmosului ca suport al Divinităţii, şi deci a sacralităţii lui. Acelaşi lucru despre microcosmos. “Să nu juri nici pe capul tău, căci nu poţi face nici un fir de păr, alb sau negru.” După toate acestea, Iisus adaugă, cu felul lui abrupt de a trece prin salt de la o idee la alta: “Felul vostru de vorbire să fie: Da, da; nu, nu; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” Importanţa pe care Iisus o acordă nu numai faptelor omului, ci şi cuvântului subliniază încă de pe acum locul de excepţie pe care-l ocupă cunoaşterea în viaţa omului. Iisus merge până acolo încât condamnă orice ambiguitate de gând şi expresie, aşa cum mai târziu va condamna tot ce este “căldicel”.

Sunt însă şi alte porunci din legea veche pe care Iisus le amendează, dar în alt fel. De pildă, în loc de “ochi pentru ochi”, Iisus cere să întorci şi obrazul celălalt; în loc să dai numai haina, să dai şi cămaşa, etc. Şi aici se supralicitează legea veche, dar în alt sens, nu restrictiv ci generos. Dacă în prima categorie de porunci se manifestă rigoarea sa, aici se arată mila şi bunătatea izvorâte din iubirea de oameni pe care Iisus o pune de la început la baza doctrinei sale. “Aţi auzit că s-a zis: Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău. Dar Eu vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc” (Mt. 5.43-44). Iubirea trebuie să fie aşadar necondiţionată. Numai aşa ea aboleşte dualitatea, devenind mai presus de bine şi de rău: “…ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci El face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Mt. 5.46). Luând ca model iubirea lui Dumnezeu Tatăl, iubirea omului poate deveni lumina lumii, poate deveni calea spre desăvârşire. “Voi fiţi dar desăvârşiţi (perfecti; téleioi), după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Mt. 5.48).

Înfăţişând, chiar din primele învăţături, atât de restrictiv faptele şi gândurile omului, Iisus pare să instituie nu numai o morală ci şi o gândire extrem de severă. Este desigur o manifestare dură a aspectului său de rigoare. Totul apare aproape inuman, practic aproape imposibil de realizat într-o viaţă de om. Iisus îşi arată, e adevărat, şi cealaltă faţă a învăţăturii sale, cea de milă şi generozitate, cea de iubire. Deşi altfel, nici această latură nu e mai uşor de împlinit, poate chiar mai greu. Şi pentru a realiza aceste imperative Iisus cere practicarea a trei metode, nu mai puţin riguroase: post, milostenie şi rugăciune. Aproape o totală jertfă de sine prin asceza eului, dăruire oamenilor şi închinare lui Dumnezeu. Prin aceste puneri în practică a învăţăturii lui Iisus omul îşi sacralizează voinţa de înfrânare, simţământul de milă şi gândirea despre şi către Dumnezeu, pregătindu-se astfel pentru Împărăţia Cerurilor.

În această mulţime de învăţături restrictive un singur lucru pare să nu fie restrâns: libertatea omului. Căci toate aceste reguli nu sunt impuse, rămânând ca omul să aleagă. Şi chiar dacă consecinţele alegerii pot fi nefaste, omul poate alege şi împotriva cerului. Dar a alege pentru cer înseamnă a alege pentru desăvârşire. Nu e însă această alegere renunţarea la viaţă, la creaţia pe care Dumnezeu a făcut-o punând în centrul ei pe om? Iisus dă indirect un răspuns uluitor: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate celelalte lucruri vi se vor da pe deasupra” (Mt. 6. 33).  Deci toate aceste reguli şi renunţări şi înfrânări nu trebuie să se adauge la îngrijorările vieţii acesteia şi s-o încarce cu poveri, ci s-o facă mai transparentă, mai detaşată. Iar acest lucru se realizează nu analitic, nu însumând greşeli şi merite, ci căutând constant Împărăţia Cerurilor. Aceasta e singura activitate esenţială care se cere omului, dar ea trebuie să fie perseverentă până-n pânzele albe: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7.7). Şi Iisus dă pentru a convinge o pildă admirabilă: pilda păsărilor şi a crinilor care nu se îngrijorează de viaţa lor şi trăiesc în libertate şi în splendoare (Mt. 6.26). Iată că toate grijile şi restricţiile de care a pomenit Iisus par să devină inutile dacă viaţa omului ia cursul unei vieţi contemplative. “Nu vă îngrijoraţi dar zicând: Ce vom mânca? sau Ce vom bea? sau Cu ce ne vom îmbrăca? Fiindcă toate aceste lucruri neamurile le caută. Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi trebuinţă de ele […] Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei” (Mt. 6.32; 34). Să trăim deci fără griji, ziua de astăzi, şi să ne lăsăm în voia lui Dumnezeu. Să trăim în clipa divină şi nu în durata lumii trecătoare.

b. Apostolii 

Dar fie că e vorba de o cale restrictivă, fie de calea contemplativă, care în fond nu se exclud reciproc, prima fiind o pregătire a celei de a doua, ambele nu par făcute pentru omul legii vechi. Sunt ele mai uşor de îndeplinit de oamenii din jurul lui Iisus? Puţin probabil. De altfel aceste învăţături se adresează mai curând apostolilor şi ucenicilor cu care Iisus urcase pe munte, deci unei elite, unor aleşi. “Când a văzut Iisus noroadele, s-a suit pe munte, şi după ce a şezut jos, ucenicii lui s-au apropiat de El. Apoi a început să vorbească şi să-i înveţe…” (Mt. 5.1). Nu e acesta un prim argument că cel puţin o parte a învăţăturii lui Iisus a avut un caracter aparte, nefiind făcută pentru mulţime? Sunt şi alte argumente care merg în acelaşi sens, pe care le vom sublinia în continuare.

Mai întâi sfaturile aproape rituale pe care Iisus le dă pentru respectarea postului, a milosteniei şi a rugăciunii au un net caracter de taină. “Ci tu când posteşti, ungeţi capul şi spală-ţi faţa, ca să te arăţi că posteşti nu oamenilor, ci Tatălui tău, care este în ascuns; şi Tatăl tău care vede în ascuns, îţi va răsplăti.” Acelaşi lucru despre milostenie şi mai ales despre rugăciune: “Ci tu când te rogi intră în cămara ta, încuie uşa, şi roagă-te Tatălui tău care este în ascuns; şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti” (Mt. 6.6;17). Această retragere, această ascundere şi acest răspuns al lui Dumnezeu tot în ascuns, este o dovadă că nu e vorba de un ritual public, ci de unul discret.

Dar între om şi Dumnezeu se interpune nu numai individualitatea umană, ci şi întregul cosmos, întreaga natură. Spre deosebire însă de lume, pentru care cosmosul e opac, acum mai mult decât atunci, Iisus vede un cosmos plin de simboluri care vorbesc despre prezenţa lui Dumnezeu. Sunt două pasaje, chiar în aceste prime învăţături, care pun bazele simbolismului creştin, ca parte de altfel a simbolismului universal, ce face ca omul să poată comunica cu cerul prin tot ceea ce-l înconjoară.  Unul este pasajul referitor la jurământ pe care-l reluăm pentru frumuseţea şi semnificaţiile lui: “Dar Eu vă spun: Să nu juraţi nicidecum; nici pe cer, pentru că este scaunul de domnie al lui Dumnezeu; nici pe pământ, pentru că este aşternutul picioarelor lui; nici pe Ierusalim, pentru că este cetatea marelui Împărat” (Mt. 5.34). Cerul, pământul, cetăţile oamenilor sunt pline de semne, sunt locuri ale epifaniilor divine, sunt suporturi în manifestare ale lui Dumnezeu şi deci îi vehiculează harul.

Tot aşa, într-un alt pasaj, de o mare transparenţă şi frumuseţe, Iisus spune: “Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu seamănă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi mai de preţ decât ele? […] Şi de ce vă îngrijoraţi de îmbrăcăminte? Uitaţi-vă cu băgare de seamă cum cresc crinii de pe câmp: ei nu torc, nici nu ţes; totuşi vă spun că nici chiar Solomon, în toată slava lui, nu s-a îmbrăcat ca unul din ei…” (Mt. 6.26;28). Cupele sunt potire deschise spre cer ca să primească roua, iar păsările zboară spre cer şi duc mesajele noastre de lumină. – Tot ce există este simbol şi comunică fără nici o preocupare, în mod firesc, cu cerul datorită smereniei şi pasivităţii, datorită puterii de a contempla a făpturilor. Aceasta e legea lor (dharma). O astfel de înţelegere a simbolului, ca mesaj şi vehicul al harului, este foarte puţin exoterică, fiind mai degrabă o cale esoterică, accesibilă celui care vede în simbol o realitate mai mult sau mai puţin ascunsă a cosmosului, o scară posibilă între pământ şi cer.

Venind acum la doctrină să remarcăm încă odată că toată învăţătura lui Iisus are la bază detaşarea omului de lume şi căutarea Împărăţiei Cerurilor. Aceasta nu poate fi o doctrină pentru cei mulţi, ci doar pentru cei aleşi. Şi pentru a marca şi mai limpede acest lucru, Iisus spune: “Nu vă strângeţi comori pe pământ […] ci  strângeţi-vă comori în cer […] Pentru că unde este comoara voastră acolo va fi şi inima voastră” (Mt. 6.19-21). Iar mai târziu Iisus va spune: “Împărăţia Cerurilor este înlăuntrul vostru.”

Iată o subliniere fără nici o îndoială a aspectului interior al doctrinei care aşează comoara spirituală în inimă şi o transpune în cer. În acest scop, imperativul omului este căutarea drumului spre cer: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă” (Mt. 6.33). Şi pentru a întări încă odată acest caracter de comoară ascunsă al doctrinei, Iisus adaugă: “Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte, şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nuc cumva să le calce în picioare, şi să se întoarcă să vă rupă” (Mt. 7.6). Mulţimea nu poate înţelege lucrurile sfinte şi tainice. Doctrina creştină a fost aşadar, cel puţin la începuturile ei, o doctrină metafizică, pentru cei aleşi. Chiar şi Iisus a ajuns pe cruce pentru că învăţătura sa n-a fost înţeleasă de mulţime. Iisus şi-a urmat însă neclintit drumul său providenţial încredinţând pe apostoli că această învăţătură e nemuritoare (lex perennis). S-ar putea spune chiar că în aceste prime propovăduiri Iisus face o separaţie nu numai între mulţime şi cei aleşi, ci chiar în sânul celor aleşi el distinge pe cei care trăiesc fără îngrijorări precum păsările şi crinii în grădina paradisului, de cei care depăşind dualităţile, pot atinge desăvârşirea. Căci spune Iisus, “Fiţi deci desăvârşiţi precum Tatăl ceresc desăvârşit este” (Mt. 5.48). Este aici, credem, deosebirea dintre omul paradisiac, din centrul stării umane, şi omul transcendent, care e deasupra creaţiei. De aceea Iisus le spune apostolilor: “Voi sunteţi sarea pământului…” adăugând după aceea: “Voi sunteţi lumina lumii…” (Mt. 5.13-14). Alchimic este diferenţa dintre o materia prima conservatoare şi focul transformator. Cele două nivele pot fi unificate în fiecare om care a atins desăvârşirea. Pentru a putea intra pe calea aceasta trebuie însă depăşit un prag: “Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei care intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” (Mt. 7.13-14). Poarta strâmtă este punctul insesizabil (sandhya) care separă pe cei mulţi de cei aleşi. Acestor aleşi Iisus le înfăţişează “Fericirile”.

5. Fericirile

Să ni-l închipuim pe Iisus aşezat pe vârful muntelui, cum spune şi evanghelia, înconjurat de apostoli care-i ascultă învăţătura; iar la poalele muntelui mulţimea care vede dar nu aude, care aşteaptă minuni; şi mai departe marea mulţime a celor care nici nu văd nici nu aud. O triplă incintă care trebuie străbătută până în centrul Adevărului. Şi Cuvântul începe predica sa ex abrupto (Matei 5.3):

1. “Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor.” Iată o categorie de oameni cărora Iisus le promite de la început Împărăţia spiritului, deci totul. Cei care realizează această fericire nu mai au nevoie de celelalte. Căci a fi sărac în (întru) duh înseamnă a realiza acea totală anihilare a eului care este starea de extincţie, starea de vid, în care se va sălăşlui Iisus. Vom reveni de aceea la ea după ce vom parcurge celelalte Fericiri, pentru a înţelege mai bine de ce Iisus începe cu cerul pentru ca să revină după aceea pe pământ.

2. “Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” În accepţia obişnuită, lacrimile sunt semnul suferinţei, sunt o descărcare a sufletului, o uşurare a făpturii chinuite de durere. Dar dacă suferinţa e o consecinţă a unei greşeli, a unei transgresiuni, lacrimile sunt o dovadă a părerii de rău pentru cele păcătuite, un semn al căinţei. Aşa sunt lacrimile lui Petru după ce s-a lepădat de Iisus. Aceste lacrimi ne purifică nu numai de zgura păcatului, dar până la urmă şi de ceaţa chiar a părerilor de rău, lăsând sufletul pregătit pentru noi însămânţări. Ele sunt ca un botez care ne spală de lumea din afară deschizându-ne  poarta strâmtă a unei alte lumi.

Dar în afară de acţiunea lor purificatoare, lacrimile au şi o influenţă transformatoare. Ele ard ca o aqua corosiva, dar şi mângâie, dar şi înalţă ca o apă sfinţită. Cu fiecare lacrimă care cade pe pământ coboară din cer peste noi roua care înviorează sufletul. În acest fel suferinţa se poate preface în buburie care dă o strălucire de nestemată lacrimilor noastre. Sarea lacrimilor se transmută în piatră filosofală. Căci lacrimile sunt aripile rugăciunii noastre, sunt vinul îngerilor, cum spune Sf. Bernard. Ele devin astfel o băutură de nemurire care se strânge în inimă ca într-o cupă a Graalului. Apele inferioare se transmută în ape superioare care ne poartă spre fericirea paradisiacă. Aşa trebuie să fi fost lacrimile lui Iisus la moartea lui Lazăr sau lacrimile lui la grădina Ghetsemani înainte de patimile sale. Erau lacrimi de suferinţă, dar şi lacrimi de jertfă care în cele din urmă se transformă în lacrimi de bucurie pentru Înviere. După care privirea trebuie să se însenineze. Nu plângeţi, le spune Iisus femeilor mironosiţe. Suprema mângâiere este dincolo de lacrimi. Ea va fi adusă de Duhul Sfânt, care e supremul Mângâietor.

3. “Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul.” După apa purificatoare şi sfinţitoare a lacrimilor, iată pământul ferm pe care Iisus îl promite celor blânzi. E în această blândeţe nu numai o slabă reactivitate la agresiunile exterioare, o anume pasivitate, ci şi o acţiune de potolire a agresivităţii patimilor, o liniştire a războiului lăuntric prin refuzul de a da curs mâniei provocatoare, furiei explozive. Blândeţea se potriveşte cu aşteptarea îndelung răbdătoare a pământului ca să primească ploaia înalt roditoare. Ea e conaturală în întreaga vegetaţie care se supune fără ripostă atâtor furtuni, dar revine după ce a trecut urgia sub mângâierea razelor de lumină şi căldură.

Există însă şi o blândeţe mai activă care domoleşte tumultul prefăcându-l în liniştea necesară pentru însămânţarea spiritului. În acest sens a moşteni pământul nu înseamnă a avea stăpânire asupra împărăţiei lumeşti pe care Satan o oferă lui Iisus, ci mai degrabă a regăsi pământul din ziua a treia a Genezei, ca materia prima pentru rodul aducător de bucurie.

În fond blândeţea e acel mod de a acţiona “suaviter” pentru a preface focul brutal în foc lent, pregătitor al marii opere spirituale. Această operaţie “uscată” este complementară cu operaţia “umedă” a lacrimilor. Astfel plânsul şi blândeţea primelor două Fericiri sunt virtuţile substanţei, ale Mumelor de la care pleacă puterea de germinare şi rodire.

Blândeţea este însă animată şi de o tendinţă celestă. “Fiţi blânzi ca porumbeii…” spune Iisus (Mt. 10.16). Dar porumbeii sunt un simbol al neprihănirii angelice şi deci al paradisului. Aşadar acesta e în cele din urmă pământul pe care-l făgăduieşte Iisus celor puri şi blânzi.

4. “Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.” Şi iată că rodul primelor Fericiri pare să fie hrana celor ce flămânzesc şi însetează după cele spirituale. Fără potolirea foamei şi setei nu există viaţă; la fel ar trebui să resimtă şi sufletul nevoia spiritului. Iisus ia ca pildă pentru a-şi expune învăţătura cele mai elementare şi mai imperioase cerinţe umane, deoarece tot ce e concret are forţă mai mare de simbolizare, de transpunere în lumea veşnică.

Iisus face această transpunere în miracolul înmulţirii pâinilor. Nici apostolii n-au înţeles sensul calitativ al acestei parabole. “Ce cugetaţi că n-aveţi pâine? Tot nu înţelegeţi, nici nu pricepeţi? Atât de înceţoşată e mintea voastră?…” Iar după săturarea mulţimilor Iisus spune: “Vai vouă celor ce sunteţi sătui acum, că veţi flămânzi…” Iisus depăşeşte permanent înţelegerea cea de toate zilele propunând sensuri mai înalte. Dar poate în nici o altă parte a propovăduirii sale Iisus nu dă adevărata măsură a foamei spirituale ca în Rugăciunea domnească: “Pâinea noastră cea spre Fiinţă dă-ne-o nouă astăzi”. Iată că o adevărată săturare este aceea cu pâinea supraesenţială (epiousia), care nu dă numai viaţă ci şi Fiinţă.

Şi despre sete Iisus spune lucruri covârşitoare, mai ales în întâlnirea sa cu Samariteanca la puţul lui Iacob: “Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac…” (In. 4.13). Mai târziu setea de apă se va transforma într-o sete de vin, acea băutură de nemurire care este însuşi sângele lui Iisus. Căci până la urmă potolirea supremă şi perpetuă a foamei şi a setei este aceea cu trupul şi sângele lui Iisus în cuminecătură. Înainte de a o institui ca taină, Iisus va spune: “Eu sunt pâinea vieţii. Cine vine la mine nu va înseta niciodată” (In. 6.35).

Dar de ce în Fericirea aceasta Iisus vorbeşte de cei care au foame şi sete de dreptate? Desigur nu despre dreptate în sens social şi etic vorbeşte Iiisus în primul rând- Dreptatea pe care o urmăreşte el şi pe care o cere şi oamenilor este acea dreaptă cumpănire, dreaptă socotinţă a lucrurilor care pune deasupra vieţii trecătoare, viaţa veşnică. A fi drept în acest sens înseamnă a sta neclintit cu privirea la cer, înseamnă a fi axul balanţei şi nu platanul ei. Căci dreptatea este însăşi ordinea pe care Dumnezeu a pus-o în creaţie (dharma). Având şi în noi această dreptate, nu vom mai flămânzi şi nu vom mai înseta niciodată. Căci celui ce caută Împărăţia Cerurilor, toate celelalte i se vor da pe deasupra.

5. “Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui.” Milostivi sunt cei care au milă de ceilalţi şi milă au cei ce-şi iubesc aproapele. Prima formă a milei e această milostenie pe care o exercităm asupra semenului nostru prin fapta bună, prin faptă alinătoare de suferinţă. Dar dincolo de milostenie, ca izvor al ei, trebuie să fie mila ca iubire, ceea ce se cheamă mizericordie, acea compasiune pornită din inimă pentru durerile lumii. Mergând mai departe mila trebuie să se apropie de milosârdia divină, care nu mai are nici o motivaţie decât revărsarea de iubire peste oameni şi peste toată creatura. Mila se transformă în caritate cosmică. Este manifestarea unei generozităţi nesfârşite care e aceea a harului ce se dă fără măsură. E o dăruire, un sacrificiu total care se uneşte cu milosârdia divină. Iar dacă noi invocăm cel mai adesea mila divină (“Doamne miluieşte”), nu o vom putea primi decât dacă o chemăm prin milostenia noastră. Ne deschidem spre milosârdie divină, golindu-ne inima prin milostenie.

Aceste două Fericiri care au ca ţel Dreptatea şi Mila însumează în fond două din cele mai înalte atribute divine de care omul se poate apropia. Cu următoarele patru Fericiri se resimte trecerea într-un alt registru, atât prin ceea ce ni se cere să dăm, dar mai ales prin ceea ce ni se dă în schimb. Este nu numai o diferenţă de nuanţe ci şi de nivel.

6. “Fericiţi cei curaţi cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.” Dacă până acum aveam a ne îngriji de cele ale sufletului, iată că acum ni se cere să ne purificăm inima, fiind vorba evident nu de partea de corp cu acest nume, ci de interiorul nostru, de însuşi centrul nostru de viaţă şi fiinţă. Căci inima e simbolul interiorităţii noastre, al receptivităţii şi dăruirii noastre. Ea este vasul în care se ascunde căldura şi iubirea noastră, dar şi lumina şi cunoaşterea noastră. Este Graalul prin excelenţă, lăcaş al lui Iisus în fiinţa noastră. Pentru a-l primi pe El, inima trebuie să fie fără pată. Iar această purificare trebuie să ajungă până la golirea inimii nu numai de vicii şi patimi, ci de orice simţire şi de orice gând lumesc. “Pentru ce vă ies astfel de gânduri din inimă,” întreabă Iisus. Din inimă trebuie alungate nu numai gândurile lumeşti, ci orice gând pentru a face loc Cuvântului divin, pentru a face loc harului.

În schimbul acestei goliri a inimii, Iisus ne spune că îl vom vedea pe Dumnezeu. Inima noastră devine astfel ochi deschis spre lumina increată a Divinităţii. Dacă în Legea Veche şi chiar în Evanghelii se spune că nu este posibil omului a-l vedea pe Dumnezeu (Ioan 1.18; Pavel 1 Tim. 6.16), iată că Iisus spune că cei curaţi cu inima îl pot vedea pe Dumnezeu. Şi ce alta poate fi această vedere decât starea de contemplativitate, de identificare cu ceea ce contemplăm (theoria).

De ce totuşi această aparentă contradicţie între ceea ce afirmă evanghelistul şi ceea ce spune Iisus? E desigur acea diferenţă între manifest şi ascuns, între exterior şi interior. Ceea ce spune în fond în chip simbolic Fericirea a 6-a este că a.l vedea pe Dumnezeu nu înseamnă a-l vedea cu ochii trupului, ci cu ochiul inimii, care e ochiul spiritual, ochiul eternităţii. Inima nu e aşadar numai o oglindă, ci sursa însăşi a cunoaşterii contemplative. De aceea în rugăciunea incantatorie mintea trebuie coborâtă în inimă, acolo unde sălăşluieşte nu numai chipul lui Dumnezeu, ci Fiinţa lui însăşi.

7. “Fericiţi făcătorii  de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.” Cu această Fericire s-ar părea că nu facem nici un pas înainte faţă de precedenta. Trebuie să ne întrebăm însă despre ce pace este vorba. Nu e desigur numai înţelegerea dintre noi şi semeni, nici numai lipsa de război în lume. E vorba de pacificarea sufletului nostru, de potolirea marelui război din gândurile şi simţirea noastră. E salutul cu care Iisus îi întâmpină pe apostoli după Înviere: Pace vouă! Este acea linişte a sufletului şi gândului care numai aşa pot primi suflul divin. Nimic nu trebuie să tulbure sufletul pentru a auzi murmurul păcii divine, pentru a putea primi şi absorbi lumina nevăzută.

Una din denumirile centrului lumii este “Salem” care înseamnă pace. Este templul Sf. Duh. Pacea care domneşte în acest templu, care este şi fiinţa noastră, se cheamă isichia. Numai realizând această pace putem fi fii ai lui Dumnezeu; fii ai păcii celeste. Cum spune Sf. Grigore de Nyssa: “Ceea ce ni se dă acum spre tâlcuire e cu adevărat de nestrăbătut, şi Sfânta Sfintelor. Căci dacă a vedea pe Dumnezeu e un bine care nu poate fi întrecut de nimic, a se face fiul lui Dumnezeu este, numaidecât, mai presus de orice Fericire.” Şi, adăugăm noi, a-l vedea pe Dumnezeu poate fi o fericire de-o clipă, pe când fiii lui Dumnezeu îl pot vedea “totdeauna,  acum şi pururea, şi în vecii vecilor.”

8. “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a acelora este Împărăţia Cerurilor.” De dreptate a mai fost vorba şi în Fericirea a 4-a, dar dintr-o perspectivă diferită. Acolo dreptatea era o aspiraţie, un ţel de atins, un răspuns la setea şi foamea noastră. Aici se pleacă de la o dreptate pe care nu numai că am realizat-o dar suntem şi prigoniţi pentru ea, o dreptate pe care încercăm s-o realizăm nu numai în noi ci şi în jurul nostru. În Fericirea a 4-a e vorba de o dreaptă socotinţă a sufletului nostru. Aici sensul se extinde şi la lumea în care omul încearcă să realizeze dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea, ca şi pacea, sunt semnele acelei armonii prin care Dumnezeu îşi proiectează în lume cele mai înalte atribute ale sale, acelea de Împărat al dreptăţii (Melkitsedek). De aceea şi răspunsul pentru cei care sunt prigoniţi pentru dreptate este primirea în Împărăţia Cerurilor, care e Împărăţia Păcii şi a Dreptăţii, a armoniei universale. Luptând pentru această dreptate suntem părtaşi la lucrarea lui Dumnezeu în lume şi în acelaşi timp la Împărăţia din lăuntrul lui.

9. “Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău şi mincinos împotriva voastră, din pricina mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă e în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinaintea noastră.” Şi în această Fericire se vorbeşte de cei prigoniţi dar nu pentru dreptate, ci chiar pentru Iisus, nu pentru o manifestare a lui, ci chiar pentru El. Dacă până acum tot ce făcea omul era pentru sine însuşi, acum trebuie să facă, iată, pentru supremul Sine care e Iisus. Aici e vorba nu numai de o jertfă pentru a obţine o realizare spirituală, aici e vorba de jertfa totală pentru Iisus. A se jertfi pentru Iisus înseamnă a muri pentru lume şi a învia pentru El. De aceea nimic nu poate întrece această jertfă. Şi dacă astfel prigoniţi vom fi asemenea proorocilor, înseamnă că pe lângă pace şi dreptate pe care le-am avut până acum, vom avea şi acea înţelepciune atotvăzătoare care va extinde cunoaşterea noastră asupra viitorului pe care-l va aduce în clipă, devenind asemenea lui Dumnezeu atotştiutorul. De aceea răsplata nu va fi aici pe pământ, ci în ceruri. Şi ea va fi “multă”, deci nelimitată, imposibil de măsurat şi de exprimat altfel decât prin “mult”, care este Totul.

Iată aşadar cum această Fericire se întâlneşte cu Fericirea primă. Căci Iisus este α şi ω, este începutul şi sfârşitul, este Unitatea supremă. A te jertfi pentru Iisus înseamnă a renunţa la tine însuţi, înseamnă a realiza acea sărăcie în duh care este anihilarea eului. Jertfa pentru Iisus prin renunţarea la tine însuţi este realizarea cea mai înaltă a extincţiei eului pentru a te identifica cu Sinele. Iar a fi sărac în duh este suprema realizare, cum spune M. Eckhart: “Sărăcia în duh însemnează că omul s-a liberat în aşa măsură de toate lucrările sale, şi de Dumnezeu, încât Dumnezeu dacă vrea să opereze în suflet trebuie să fie el însuşi locul în care vrea să opereze” (Sermon 52, ed. Jeanne Ancelet-Eustache).

*

Predica de pe Munte reprezintă o primă culme a propovăduirii învăţăturii lui Iisus. După considerarea ei analitică vom încerca să aruncăm acum o privire globală, totalizantă asupra acestui “corpus” de doctrină şi de trăire creştină.

O primă dominantă a Fericirilor ni se pare a fi aceea contemplativă şi nu aceea etică. Căci a fi sărac, blând, milostiv, neprihănit etc. înseamnă mai curând a fi decât a face. De aceea fericirile se referă mai ales la viaţa interioară, ele propovăduind indirect o detaşare de lume şi nu o implicare în ea. Şi chiar atunci când e vorba de a face, rezultatul făptuirii este o stare de contemplativitate care ridică omul deasupra necesităţii, în domeniul libertăţii spirituale.

Indirect Fericirile sunt un dialog între om şi Dumnezeu, între ceea ce trebuie să facă omul şi răspunsul Cerului, între dăruirea umană şi darul divin. Şi e evident că Dumnezeu dă mai mult omului decât îi poate da omul lui Dumnezeu. Fericirile sunt un pact al omului cu Dumnezeu, un legământ al renunţării la viaţa lumească pentru lumea cerească. Omul îşi sacrifică individualitatea, în schimbul îndumnezeirii lui. Se produce oricum un salt, o transmutare între virtutea omenească şi darul divin. Rezultatul este o metanoia transformatoare.

În sfârşit Fericirile au neîndoios o structură verticală, prezentându-se sub forma unei scări, a unei ierarhii atât în planul uman cât şi în cel spiritual. Printre primii comentatori ai Fericirilor care au subliniat acest lucru a fost şi Sf. Grigore de Nyssa: “Mie mi se pare că înşirarea Fericirilor are chipul unor trepte; ea arată prin cuvinte cum se uşurează urcuşul, trecându-se de la una la alta.” Între scara visată de Iacob în Vechiul Testament şi scara nevoinţelor Sfântului Ioan Scărarul, Fericirile ocupă un loc de vârf integrând atât simbolismul general al primei cât şi praxis-ul celeilalte, pentru a le sublima într-o realizare totală. Însuşi Iisus va urma această scară în viaţa sa pământească, de la sărăcia în duh la jertfa sa finală.

S-a observat, în genere, că scara Fericirilor are nouă trepte ordonate în două mari grupe: micile Fericiri (până la treapta a 6-a) şi marile Fericiri (de la treapta a 6-a la sfârşit). Lăsând la o parte prima Fericire, care le însumează pe toate, în prima grupă intră Fericirile care cerând mai puţin de la om îi şi dau mai puţin, şi anume un fel de fericire pământească. A doua grupă de Fericiri cere mai mult de la om ca până la urmă să-i dea totul, să-i dea Împărăţia Cerurilor. S-ar putea spune, folosind limbajul hermetismului medieval, că primul grup de Fericiri urmează calea orizontală de realizare spirituală care duce la împlinirea omului dinainte de cădere, a omului paradisiac. Este calea strămoşilor, a întoarcerii spre origini, a recuperării stării primordiale, fapt sugerat de Fericirea a 3-a care spune că “aceia vor moşteni pământul”. În schimb, al doilea grup de Fericiri urmează o cale verticală care pleacă din centrul stării umane pentru a realiza stările supraindividuale, ierarhiile îngereşti şi a câştiga Împărăţia Cerurilor, calitatea supremă de Fii ai lui Dumnezeu şi privilegiul unic de a-l vedea pe Dumnezeu.

Cele două grupe de Fericiri îşi pot găsi multe corespondenţe atât în domeniul exoteric, dar mai ales în cel iniţiatic. Astfel prima grupă corespunde în genere virtuţilor cardinale, aşa cum a doua are certe corespondenţe printre virtuţile teologale. Dintr-o altă perspectivă, prima grupă de Fericiri corespunde, în simbolism astrologic, planetelor uşoare, ca şi elementelor, ducând la realizarea Micilor Mistere. Aşa cum a doua grupă corespunde ultimelor planete, mai spiritualizate, având drept capăt de drum realizarea Marilor Mistere. Ultimele Fericiri, cum am mai spus, au un caracter de realizare spirituală completă, cu includerea stărilor informale, accesibile după moarte numai sfinţilor în tradiţiile religioase, sau iniţiaţilor în tradiţiile care mai păstrează efectiv latura metafizică. Acest fapt subliniază încă odată esoterismul creştinismului originar (“disciplina arcani”).

Dar ultimele Fericiri scot în lumină caracterul ascuns al creştinismului şi prin referirea indirectă la funcţiunile lui Iisus în misiunea lui descendentă de Mântuitor al omului şi al lumii, aşa cum rezultă din misterioasele pasaje referitoare la Melchisedec din Vechiul Testament (Gen. 14.18-20) şi din Noul Testament (Ebr. 7.1-3). Atributele-funcţiuni de Împărat al Dreptăţii (Melki-tsedek), al Păcii (Salem) şi al Înţelepciunii (prooroc), îşi găsesc corespondentele neîndoielnice în ultimele Fericiri, dându-le o perspectivă macrocosmică. Acestor atribute le corespund funcţiunile de Rege, Sacerdot şi Prooroc care sunt şi misiunile lui Iisus ca trimis divin pentru actualul ciclu uman. Aceste funcţiuni cosmice definesc pe Regele Lumii ca regent al Centrului spiritual al lumii, la care Iisus se referă indirect când spune: “Nu poate cetatea să se ascundă, când este deasupra muntelui” (Mt. 5.14). Cetatea şi Muntele, simbol al Centrului lumii, ocultate în tradiţia veche, vor fi revigorate de Iisus şi redescoperite oamenilor.

*

Fericirile sunt calea cea mai completă şi mai înaltă, dar şi cea mai dificilă şi mai ascunsă pe care Iisus o dă celor care-l caută pe Dumnezeu. Înainte de-a coborî însă de pe munte iarăşi în mulţime, El le arată oamenilor şi un drum mai accesibil spre Dumnezeu, dându-le, şi dându-ne rugăciunea Tatăl Nostru (Mt. 6.9; Lc. 11.2). Şi această rugăciune reprezintă o scară, ce coboară însă de la Dumnezeu spre om. E o scară tot în nouă trepte (conţinând însă şapte cereri) care începe cu afirmarea doctrinei creştine şi sfârşeşte cu alungarea celui rău; începe cu o mărturisire de cunoaştere şi credinţă, pentru a sfârşi cu implorarea mizericordiei divine pentru mântuirea noastră. Cunoaştere şi iubire sunt cele două aspecte ale credinţei noastre pe care Rugăciunea Domnească le cere pentru noi de la Tatăl nostru.

Ca şi Fericirile, rugăciunea aceasta are tot nouă trepte, care la fel se pot grupa în două categorii, după cum urmează:

1. Afirmarea Unităţii divine ca Persoană, singura despre care se poate spune “este”. Şi pentru că e în Ceruri, aceste Ceruri sunt nemanifestate (in divinis) dar şi manifestate (pl. in coelis; tois ouranois).

2. Prima manifestare e Numele divin care devine astfel cel mai sfânt atribut pe care-l poate invoca omul.

3. Coborârea Împărăţiei Cerurilor este în acelaşi timp creaţia ab origine, dar şi reactualizarea ei în fiecare clipă în noi.

4. Fiinţa divină ne călăuzeşte cu Voia ei, căreia ne supunem într-o totală smerenie.

5. Aşa pământul poate deveni ca şi cerul, un pământ sacru, paradisiac.

Această primă grupă de cinci afirmaţii capitale este în fond o ontologie şi o cosmologie, o imago mundi în starea omului primordial. Pentru că el a pierdut însă această vârstă de aur, devine necesară invocarea ei, reactualizarea ei în om, dacă nu în cosmos. În consecinţă, în grupa a doua de rugăciuni este vorba de rugăciuni de cerere prin care omul căzut imploră mila divină.

6. Prima noastră cerere se referă la hrana spirituală, la acea pâine spre Fiinţă (epiousia) care este în fond hrana Cuvântului divin, înainte de a fi eucharistia.

7. Făptură pătimitoare, făptură care greşeşte la fiecare pas, omul imploră purificarea fără de care nu poate avea acces la pâinea cea spre Fiinţă. Implorând mila, iubirea divină, omul îşi dă iubirea sa aproapelui.

8. Odată purificat, omul cere să fie apărat pe mai departe de ispită. Corect spus: nu ne lăsa pe noi duşi întru ispită, căci nu Dumnezeu ne ispiteşte.

9. În sfârşit, îşi face apariţia sursa ispitei şi a greşelilor noastre, cel rău, de care nu putem fi izbăviţi fără ajutor divin. Este condiţia mântuirii noastre.

Începută in divinis, rugăciunea domnească se termină cu alungarea infernului ca să putem urca spre Ceruri scara pe care am coborât-o născându-ne.

Dacă prima grupă a versetelor din această suverană rugăciune este o invocare a lui Dumnezeu şi a atributelor sale, care echivalează cu o cunoaştere şi cu o aspiraţie spre El, a doua grupă este o implorare a lui Dumnezeu, a milei sale pe care o chemăm în ajutor pentru a putea recâştiga Împărăţia Cerurilor. Plecând de la Principiu şi coborând până în abisul infernului, această rugăciune cuprinde tot universul în amploare, aşa cum Fericirile îl depăşesc în exaltare. Căci atributele divine care sunt pomenite în Tatăl nostru sunt cele de slavă, de putere şi de voinţă, în timp ce acelea pomenite în Fericiri sunt cele de dreptate, de pace şi de înţelepciune. De aceea Fericirile reprezintă mai degrabă partea interioară a doctrinei şi realizării spirituale arătate apostolilor şi despre care le spune: “Să nu daţi câinilor lucrurile sfinte şi să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor…” (Mt. 7.6). În acelaşi timp însă rugăciunea Tatăl nostru este mesajul şi drumul pe care Iisus le-a arătat tuturor oamenilor pentru a se putea mântui: “Oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic şi luminează tuturor celor din casă” (Mt. 5.15). Fericirile ne arată nu numai condiţiile urcuşului nostru spre Dumnezeu, ci şi treptele-staţiuni ale îndumnezeirii noastre; Tatăl nostru ne deschide mai degrabă calea spre mântuire, spre izbăvirea de cel rău, deci spre starea paradisiacă dinainte de cădere.

IV DE LA PREDICA DE PE MUNTE LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ

Coborând de pe muntele Fericirilor, unde îşi propovăduise învăţătura în primul rând pentru apostoli şi ucenici, Iisus intră din nou în mulţimea care îl aştepta mai ales pentru mizericordia pe care o revărsa asupra lor prin vindecări miraculoase, făcând dovada puterii şi iubirii sale. Iisus va alterna permanent în peregrinările lui înţelepciunea cu iubirea, învăţătura cu fapta milostivă, lăsând atributele sale de judecător pentru ultima venire. Înainte de a-şi începe al doilea itinerar spiritual, Iisus îşi va trimite în lume apostolii şi ucenicii ca să-i răspândească învăţătura, să-i continue opera de binefacere, pregătindu-i astfel calea.

1. Trimiterea Apostolilor

Trimiterea în lume a celor mai apropiaţi discipoli ai săi arată clar intenţia lui Iisus de a face din ei nu numai păstrători ci şi continuatori ai învăţăturii sale. Dacă Iisus împlineşte Legea Veche şi o revelează pe cea nouă, apostolii o vor transmite pentru ca să nu se piardă continuitatea Tradiţiei. Trimiterea apostolilor în lume chiar în timpul vieţii lui Iisus este în acelaşi timp un fel de formare şi încercare a lor pentru greaua misiune pe care aveau s-o îndeplinească după Înălţarea la cer a lui Iisus. Pentru apostoli vor fi ani de ucenicie, de peregrinare printre oameni, ani formatori în lupta cu mulţimile. Transmiterea noii Legi se face oral, de la maestru la discipoli, dar şi de la aceştia la oameni. În prima lor misiune sunt trimişi nu numai cei 12 apostoli, formând primul cerc de discipoli, ci şi cei 70 de ucenici formând un al doilea cerc. Dacă 12 este un număr ciclic prin excelenţă (zodiacal), 70 pare să reprezinte un multiplu al celor 7 planete, implicând tot un ciclu dar şi o ierarhie. Împreună simbolizează tot cerul reflectat pe pământ şi centrat evident în jurul lui Iisus, polul. Mai târziu se vor adăuga şi alţi ucenici, formând o triplă incintă care va radia învăţătura în mulţimile neştiutoare. În mod semnificativ, Iisus îi trimite pe apostoli doi câte doi, cum spune evanghelistul Marcu (6.7), pentru a se putea ajuta, dar şi pentru a putea forma o unitate prin complementaritate; şi pentru că: “Acolo unde sunt doi sau trei în Numele Meu, voi fi şi Eu cu ei.”

Trimiţându-i în lume, Iisus nu-i trimite numai ca simpli vestitori ai evangheliei, ci le dă şi puterea de a vindeca: “A rânduit dintre ei 12 ca să-i aibă cu Sine  şi să-i trimită să propovăduiască. Le-a dat putere să vindece boalele şi să scoată dracii.” Ei vor continua astfel modalităţile de a acţiona ale lui Iisus având şi puteri suprafireşti. Cu toate acestea puterea de a învia morţi pare să nu le fi fost dată decât odată cu pogorârea Duhului Sfânt. Chiar şi vindecările se făceau prin ungere cu untdelemn sfinţit (Mrc. 6.13), deci tot prin intermediul Duhului.

Puterile pe care Iisus le conferă apostolilor sunt desigur şi ca o binecuvântare dată lor la acest început de drum care le este arătat ca extrem de dur. “Duceţi-vă; iată că vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Lc. 10.3). Mielul e simbolul lui Iisus, al neprihănirii, dar şi al jertfei lui. Misiunea apostolilor este evident sacrificială.

Printre sfaturile, de altfel imperative, date de Iisus apostolilor, cel mai important este acela al dezinteresului material. “Fără plată aţi primit, fără plată să daţi. Să nu luaţi nici aur, nici argint, nici aramă în brâiele voastre; nici traistă pentru drum, nici două haine, nici încălţăminte, nici toiag, căci vrednic este lucrătorul de hrana (cibo) sa” (Mt. 10. 8-10). Uneori li se îngăduie un toiag (Mrc. 6.8), simbol al drumeţiei, dar şi al legăturii axiale între cer şi pământ.

Faptele unui contemplativ trebuie să împlinească condiţia detaşării de rodul acţiunii. Statutul apostolilor este acela al unui nomad, al unui pelerin în lume, dar separat de lume. Altfel cum ar putea să respecte una din primele îndrumări ale lui Iisus: “Pe drum propovăduiţi şi ziceţi: Împărăţia cerurilor este aproape” (Mt. 10.7). Nu altceva spune prima Fericire: “Fericiţi ce săraci cu duhul, căci a lor este Împărăţia cerurilor.” Apostolii pleacă la drum ca să propovăduiască evanghelia, dar şi ca să realizeze, virtual cel puţin, această stare de totală sărăcie. A fi trimis în mijlocul lupilor, în condiţii de sărăcie, ca să vestească Împărăţia cerurilor ni se pare mai curând un mesaj pentru cei care au urechi de auzit, pentru  o elită iniţiatică, decât pentru mulţimea ignorantă şi avidă de putere.

În raporturile cu această mulţime, Iisus le cere apostolilor să nu meargă la păgâni ci mai degrabă la “oile pierdute ale lui Israel.” În acelaşi timp îi îndeamnă să-şi aleagă casele în care intră. “În orice cetate sau sat veţi intra să cercetaţi cine este acolo vrednic şi să rămâneţi la el până veţi pleca” (Mt. 10.11). Sunt sfaturi împotriva prozelitismului, dar şi pentru căutarea celor calificaţi. Dacă fapta bună trebuie făcută oricui (a se vedea parabola samariteanului milostiv), învăţătura nu trebuie transmisă la oricine, ci numai celor vrednici. Doctrina are cel puţin o latură interioară, asupra căreia Iisus va mai insista. – Peste casele primitoare, apostolii trebuie să lase urări de bine şi binecuvântarea păcii (Mt. 10.12). Pacea este liniştirea de început a oricărui drum spiritual, dar este şi liniştea ultimă a desăvârşirii (isihia). Auzită aici pentru prima dată, ea va fi salutul cel mai des folosit de Iisus. Casele neprimitoare sunt ameninţate în schimb cu distrugerea mai rău decât Sodoma şi Gomora. Poate pentru că patima e mai rea decât refuzul învăţăturii, decât ignoranţa. Pare excesivă această pedeapsă proferată de Iisus, dar el vorbeşte şi ca viitor judecător al lumii. – Despre celelalte sfaturi date de Iisus apostolilor vom mai vorbi când vom arunca o privire asupra învăţăturilor sale.

2. Vindecări miraculoase (2)

Paralel cu trimiterea apostolilor, Iisus îşi reia şi acţiunea directă în lume, continuând vindecările sale miraculoase. Prin ele, Iisus îşi manifestă nu numai puterea sa theurgică, ci mai ales mizericordia. “Când a văzut gloatele, i s-a făcut milă de ele pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9.36). Îngrijorările, suferinţa şi absenţa de unitate sunt lipsurile cele mai mari ale mulţimilor. – Fapta bună uşurează îngrijorările şi consacră activitatea noastră. De aceea Iisus face vindecări şi în zile de sărbătoare, contrat celor afirmate de Farisei. Fapta bună însăşi trebuie să fie o sărbătoare. “Sabatul a fost făcut pentru om şi nu omul pentru Sabat, aşa că Fiul omului este Domn chiar şi peste Sabat” (Mrc. 2.27). Sărbătoarea este un prilej de alinare a suferinţelor şi de unificare în numele Domnului.

Printre vindecările miraculoase din acest al doilea drum spiritual al lui Iisus, ne vom opri doar la câteva, printre care tămăduirea unor slăbănogi, a unor leproşi, a doi orbi, etc. Aceste tămăduiri sunt posibile nu numai datorită puterilor suprafireşti ale lui Iisus, ci şi unor condiţii pe care trebuie să le îndeplinească cei bolnavi. Pe primul plan se situează credinţa în puterea lui Iisus. Ea nu este condiţionată de starea socială sau de neamul omului, ci de tăria credinţei, de perseverenţa şi supunerea omului, ca în cazul sutaşului pe al cărui rob slăbănog îl vindecă Iisus.  “Adevărat  vă  spun  că nici în Israel n-am găsit o credinţă aşa de mare. Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus, şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor. Iar fiii împărăţiei vor fi aruncaţi în întunericul din afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 8.11-12). Credinţa e cea care deschide poarta pe calea strămoşilor, spre centrul paradisiac. Necredinţa fiilor împărăţiei pământeşti îi va arunca la periferia lumilor.

În afara credinţei, pentru a se tămădui omul trebuie mai înainte să se purifice de păcate care, cel puţin în unele cazuri, par să stea la originea suferinţelor, ca în exemplul slăbănogului de la Capernaum: “Când i-a văzut Iisus credinţa, a zis slăbănogului: Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mrc. 2.5). Interesant este că slăbănogul a fost coborât în camera unde stătea Iisus prin acoperiş, deci axial şi în interior, ceea ce denotă nu numai puterea ci şi calitatea credinţei. – Mai tulburător în astfel de vindecări este faptul că Iisus, cu alt prilej, pe lângă folosirea puterii sale împlineşte şi un act sacrificial, căci zice evanghelistul, reluând un cuvânt al proorocului Isaia: “El a luat asupra lui neputinţele noastre şi a purtat boalele noastre” (Mt. 8.17). Până astăzi se spune că preoţii iertând păcatele celor care se mărturisesc, le iau asupra lor. Teribil spirit de răspundere şi de jertfă, acolo unde mai dăinuie. – Despre rolul preoţilor vorbeşte Iisus şi atunci când pe unii dintre cei tămăduiţi îi trimite să se arate la preoţi. Medicina tradiţională era o “artă” sacerdotală. Şi apoi preoţii aveau rolul să distingă adevăratele vindecări de  şarlatanii, adevăratele minuni de fenomenele de magie. – Astăzi, când lumea a degenerat spiritual, rolul preoţilor în vindecări a scăzut enorm. Faptul e de remarcat mai ales în cazul demonizaţilor care deşi s-au înmulţit peste măsură, nu mai apelează la exorcism, ci la psihanaliză. Dar cum spune Iisus, “Cum poate Satana să scoată afară pe Satana?” (Mrc. 3.23). – Nici puterea preoţilor nu mai este aceeaşi; lipsind theurgia, este necesară invocarea Duhului Sfânt în cadrul unei taine speciale (Sf. Maslu). Iisus e cu noi, dar nu mai e printre noi.

Dintre toate vindecările vom insista mai mult asupra unui triptic de tămăduiri care ni se pare mai încărcat de semnificaţii, cu atât mai mult cu cât între ele este o legătură neîndoielnică. Aşa cum spuneam şi într-un capitol anterior, cele mai dificile şi mai uimitoare dintre toate vindecările sunt învierile din morţi, care depăşesc nivelul nostru de existenţă implicând şi nivelul spiritual (informal). Ceea ce a reprezentat învierea fiului văduvei din Nain în primul itinerar spiritual al lui Iisus, îl reprezintă acum învierea fiicei lui Iair.

Minunea învierii fiicei lui Iair nu este izolată de celelalte evenimente din evanghelie, ci se petrece în strânsă legătură cu vindecarea femeii cu scurgere de sânge, interferând strâns cu aceasta în aceeaşi unitate de loc şi de timp. Ba, dacă citim mai atent povestirea lui Luca (8.22-56), ne dăm seama că aceste două minuni se petrec în continuarea unei alte tămăduiri miraculoase, aceea a unui îndrăcit. În sfârşit, toate aceste trei evenimente au ca un fel de prolog potolirea furtunii pe mare.

Vindecarea unui îndrăcit se înscrie într-o serie de tămăduiri care au acelaşi obiect, fiecare având însă particularităţile ei specifice. Chiar şi în cazul minunilor aşadar tema generală se aplică individual, căci omul este în fiecare împrejurare o unicitate. Ceea ce este poate mai caracteristic bolnavului din această întâmplare este faptul că este stăpânit nu de un singur demon, ci de o mulţime. “Iisus l-a întrebat: Care îţi este numele? Legiune, a răspuns el; pentru că intraseră mulţi draci în el” (Lc. 8.30). De ce întreabă Iisus despre nume? Pentru că numele reprezintă chintesenţa unei realităţi, şi operând asupra numelui el operează asupra întregii realităţi circumscrise de numele respectiv. Demonul este în genere agentul cel mai activ al procesului de individuaţie, dar el are în acelaşi timp o pronunţată tendinţă gregară. Sunt o mulţime de diavoli în omul din evanghelie, ei formând un grup, având un nume şi deci şi o anumită identitate. Grupul presupune nu numai o putere mai mare, ci şi o organizare şi un ţel care-i sporesc forţa. Când îl părăsesc pe bolnav, demonii intră într-o turmă de porci manifestându-şi încă odată gregaritatea. Orice mulţime este într-un fel suport predilect pentru infern. O masă de indivizi, apropiată prin natură de haosul substanţei, devine accesibilă influenţelor subtile care-o modelează cu uşurinţă.

Despre omul stăpânit de demoni, evanghelia ne spune: “De multă vreme nu se îmbrăca în haină şi nu-şi avea locuinţa într-o casă, ci în morminte” (Lc. 8.27). El umbla aşadar gol şi nu mai trăia printre oameni; era un însingurat. Are şi demonul asceza lui care îi împinge pe oameni în pustietăţi, aşa cum îngerii îi atrag pe sihaştri tot în pustiu. Există deci un deşert (în dublu dens) al demonismului, cum există şi unul al sihaştrilor, ceea ce poate explica marile ispite ale pustiului. O deosebire importantă o constituie însă, cel puţin aici, locuinţa demonizatului care stătea în morminte, în timp ce sihaştrii se adăpostesc în chilii. Locuinţa este în genere un spaţiu liber care poate primi ceva sau pe cineva; este un receptacul. Mormintele sunt goale sub raport fizic, dar sunt pline de reziduurile morţilor; demonii se aciuează printre aceste reziduuri, din care sufletul mortului a plecat, sau în care au mai rămas doar agregate psihice inferioare. De aceea demonii se simt bine în aceste locuri, mai ales dacă nu se practică ritualurile morţilor. Cimitirele părăsite devin nişte sumbre sate demonice.

Marea putere a demonilor din evanghelie este subliniată şi de faptul că nu putea fi stăpânită nici de cel posedat, nici de comunitatea oamenilor. “[Omul acela] era păzit, legat cu cătuşe la mâini şi cu obezi la picioare, dar rupea legăturile şi era gonit de dracul pe pustii” (Lc. 8.29). Nimeni nu putea deci supune această forţă. Iisus o face pentru că puterea lui nu era nici fizică, nici psihică, ci spirituală. Demonii recunosc acest lucru: “Ce am eu a face cu tine, Iisuse, fiul lui Dumnezeu Celui prea Înalt? Te rog nu mă chinui” (Lc. 8.28). E o lipsă de comună măsură între Iisus şi demoni, între puterea lui şi puterea lor. Poate părea ciudat dar în timp ce oamenii nu recunosc această putere decât atunci când se manifestă prin fenomene, demonii o recunosc imediat, numindu-l pe Iisus “fiul lui Dumnezeu Celui prea Înalt” (El Elion), folosind unul din cele mai puternice nume divine. Această recunoaştere este datorită unei amintiri dinainte de căderea lui Lucifer, este o coincidentia oppositorum, sau e adevărat ce se spune că demonii în infern invocă şi ei numele lui Dumnezeu? Cu atât mai trist pentru oamenii care n-o fac. Indiferenţa este în acest caz doar trista libertate a omului, nici măcar a demonului care-şi recunoaşte stăpânul şi i se închină. “Şi dracii rugau stăruitor pe Iisus să nu le poruncească să se ducă în Adânc” (Lc. 8.31). Iisus nu-i nimiceşte pe demoni, căci ei au un rol în iconomia universului, ci restabileşte doar echilibrul. El nu-i trimite în infern, ci-i lasă pe pământ. Porcii în care se refugiază demonii sunt un suport viu, căci dracul are şi el nevoie de o încarnare, fiind o entitate subtilă. Încarnarea preferată pare să fie omul sau unele animale inferioare cum este socotit porcul. Totul se resoarbe până la urmă în apele inferioare. “Dracii au ieşit din omul acela, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe râpă în lac, şi s-a înecat” (Lc. 8.33). Apele stătătoare, mlaştinile sunt un fel de Mare Moartă pe care o preferă porcii, dar şi dracul.

După ieşirea dracilor, omul îşi recapătă liniştea. Căci una dintre caracteristicile demonilor este agitaţia care-l chinuia înainte pe îndrăcit. O agitaţie în primul rând mentală căci demonismul se manifestă ca o nebunie, deci ca o tulburare a minţii. După vindecare, omul îşi regăseşte echilibrul. “Oamenii […] au găsit pe omul din care ieşiseră dracii, şezând la picioarele lui Iisus, îmbrăcat şi în toate minţile…” (Lc. 8.35). Smerita supunere la picioarele lui Iisus este desăvârşita linişte. Omul astfel revenit în minţi ar fi vrut să rămână cu Iisus: “Omul din care ieşiseră dracii îl ruga să-i dea voie să rămână cu El. Dar Iisus l-a trimis acasă, şi i-a zis: Întoarce-te acasă şi povesteşte tot ce ţi-a făcut Dumnezeu” (Lc. 8.38). De ce nu-l primeşte Iisus ca ucenic? Nu mai putea fi neprihănit un om care fusese demonizat? Sau Iisus îl trimite în lume ca pe un vestitor al puterii sale? Lucrul era necesar căci lumea din jur cuprinsă de teamă îl alunga pe Iisus: “Tot norodul din ţinutul Gherghesenilor a rugat pe Iisus să plece de la ei, pentru că îi apucase o mare frică” (Lc. 8.37). Lumea nu era în stare nici măcar să fie martoră şi mărturisitoare a prezenţei lui Iisus, pe care o percepea la nivelul inferior al fenomenelor. Misterul nu poate fi înţeles de oricine. Pe cei mai mulţi misterul îi sperie. Ei caută liniştirea ignoranţei şi a vieţii obişnuite.

Evanghelistul nu ne spune  cum a ajuns omul vindecat de Iisus să fie stăpânit de atâţia demoni. Dar o explicaţie, şi încă una tulburătoare, găsim tot în Luca: “Duhul necurat, când iese afară dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, şi caută odihnă. Fiindcă n-o găseşte, zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi când vine, o găseşte măturată şi împodobită. Atunci se duce de mai ia cu el alte şapte duhuri, mai rele decât el; intră împreună în casă, se aşează în ea, şi starea de pe urmă a omului aceluia ajunge mai rea decât cea dintâi” (Lc. 11.24-26). Iată deci că în mod paradoxal demonii par să se adune nu acolo unde există abjecţie, ci acolo unde omul caută să se purifice. Pentru că abjecţia este oricum în stăpânirea infernului, demonii dau năvală acolo unde omul încearcă să se salveze, pentru a-i nimici până şi speranţa.

Este ştiut că lângă o gură de rai se cască o gură de iad. Poate şi îndrăcitul din evanghelie a fost cândva un om care-l căuta pe Dumnezeu. Aşa s-ar explica nu numai puternica lui demonizare, ci şi dorinţa lui de a rămâne cu Iisus după vindecare. Dar Iisus l-a tămăduit pentru totdeauna. “El a plecat şi a vestit prin toată cetatea tot ce-i făcuse Iisus” (Lc. 8.39).

Întorcându-se în Galileea din ţinutul Gherghesenilor, unde îl vindecase pe demonizat, Iisus face alte două minuni strâns legate una de alta. E vorba mai întâi, în evanghelia lui Luca, dar şi la ceilalţi doi sinoptici, de vindecarea femeii cu scurgere de sânge. Această minune se petrece în mulţime şi nu cere o intervenţie deosebită din partea lui Iisus. “Ea s-a apropiat pe dinapoi, şi s-a atins de poala hainei lui Iisus. Îndată scurgerea de sânge s-a oprit” (8.44). Puterea lui Iisus operează vindecarea doar printr-o simplă atingere. Nu e nevoie de nici un efort, harul îl înconjoară pe Iisus ca o aureolă. Apoi vindecarea se produce instantaneu, într-o clipă, nefiind un proces temporar, ci unul miraculos. Uneori Iisus rosteşte o binecuvântare sau o poruncă pentru a vindeca; alteori e de ajuns o privire; aici doar atingerea. Tămăduirea e un proces subtil şi nu unul rezultat dintr-o practică medicinală. “Femeia îşi cheltuise toată averea cu doftorii, fără s-o fi putut vindeca vreunul” (Lc. 8.43). Puterea lui Iisus e suprafirească, dar nu operează fără ştiinţa lui, care ştie când s-a atins femeia de el şi s-a vindecat. Ucenicii nu înţeleg acest lucru şi se miră de întrebarea lui Iisus. “Şi Iisus a zis: Cine s-a atins de mine? Fiindcă toţi tăgăduiau, Petru şi cei ce erau cu El au zis: Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc, şi mai întrebi: Cine s-a atins de mine?” (Lc. 8.45). De ce pune Iisus această întrebare? Dacă a ştiut că s-a atins de el cineva. A ştiut şi cine s-a atins. Desigur, dar este în intenţia lui Iisus de a da o lecţie ucenicilor, mulţimii şi femeii. Iisus vindecă, dar şi propovăduieşte. Minunea este şi o parabolă. Nu e mai puţin adevărat însă că Iisus pune întrebarea pentru a provoca întrebarea ucenicilor, mirarea lor. A pune întrebarea la momentul prielnic înseamnă a forţa misterul să se dezvăluie şi să opereze miracolul.

Indiferenţa este marele adversar al spiritului. A pune întrebarea este un act de cunoaştere şi cunoaşterea deschide porţile misterului. – Pentru noi se pune însă şi întrebarea de ce lumea se atinge de Iisus fără să se petreacă nimic deosebit, în timp ce femeia se vindecă. Puterea lui Iisus se distribuie deci selectiv, pentru că femeia s-a apropiat de el cu credinţă: “Iisus i-a zis: Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace” (Lc. 8.48). Credinţa i-a dat îndrăzneala care i-a învins teama şi s-a atins de Iisus. Teama de Dumnezeu nu trebuie să paralizeze îndrăzneala.  Amândouă îşi au sursa în credinţă care mediază şi îndepărtarea şi apropierea, justificate amândouă căci Dumnezeu poate distruge dar şi creează (solve – coagula). În cazul femeii, Iisus operează o coagula locală care împiedică pierderea de substanţă vitală. Durând de 12 ani, suferinţa femeii are desigur şi sensul unei suferinţe sacrificiale. E o suferinţă purificatoare care slăbeşte, dar şi întăreşte în alt plan, dacă pierderea de substanţă este compensată de un câştig în esenţă, aici în credinţă, care transformă sacrificiul în tămăduire.

Aproape toate vindecările lui Iisus se termină cu aceeaşi formulă, care e o binecuvântare, “credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace.” Credinţa mântuieşte şi mântuirea înseamnă pacea trupului şi a sufletului. Desigur, aici mântuirea nu se referă decât la viaţa terestră şi nu la cea de apoi. Este semnul limitat al mântuirii care înseamnă regăsirea echilibrului, a păcii pe pământ. Este sensul oricărei binecuvântări.

*

Poate un sens mai înalt are cuvântul mântuire în următoarea minune a lui Iisus: Învierea fiicei lui Iair. Şi aici tot credinţa este cea care salvează: “Dar Iisus, când a auzit lucrul acesta, a zis fruntaşului sinagogii: Nu te teme: crede numai, şi va fi tămăduită” (Lc. 8.50). Iisus face apel aici la credinţa tatălui, căci fata era moartă. Şi aşa, fiind copil, nu putea avea conştiinţa credinţei sale. Avea însă de partea ei inocenţa copilăriei. Căci vârsta de 12 ani este pragul trecerii de la copilărie la adolescenţă, este vârsta la care omul dobândeşte conştiinţa dualităţii, a binelui şi răului, dar şi conştiinţa existenţei lui Dumnezeu. Este în fond vârsta coborârii din paradis pe pământ, când nu ne mai rămâne decât nostalgia paradisului pierdut. – Să remarcăm că şi femeia vindecată de Iisus avea scurgerea de sânge tot de 12 ani. Deşi nu e nici o legătură directă, apare că scurgerea de sânge începuse în momentul în care se năştea fiica lui Iair. Oricum ar fi, cei 12 ani apar ca un ciclu important, de suferinţă sau de bucurie, în existenţa umană. – Poate că, pe lângă sensul direct, moartea fiicei lui Iair are şi semnificaţia pierderii inocenţei. Sau mai degrabă a păstrării ei, căci copila a murit înainte de a fi conştientă de bine şi de rău. De aceea învierea ei este atâta de firească, de uşoară. Nu ştim ce vârstă avea fiul văduvei din Nain pe care Iisus l-a înviat într-o altă împrejurare, dar ştim că Lazăr, fratele Martei şi al Mariei, de asemenea înviat mai târziu de Iisus, era tânăr. Şi fiul văduvei din Nain şi Lazăr erau morţi mai de mult, de trei sau patru zile, timp în care duhul totuşi mai întârzie în preajma mortului. De aici poate şi posibilitatea învierii, dar şi dificultatea învierii lui Lazăr, pentru care Iisus se roagă înainte de a înfăptui minunea, căci corpul lui Lazăr începuse să-şi piardă calităţile de suport uman, prin putrezire. Fiica lui Iair era însă moartă de curând. Se pune chiar întrebarea de ce Iisus nu a împiedicat moartea ei, căci ea a murit în timp ce el se îndrepta spre casa fruntaşului sinagogii. Poate pentru a-şi arăta puterea de a învia şi nu numai de a vindeca.

Învierea este într-adevăr suprema vindecare: vindecarea de moarte. Iisus tămăduieşte în genere sufletul şi acesta la rândul lui vindecă trupul. Aici este însă vorba de întoarcerea duhului într-un corp mort. “Şi duhul ei s-a întors în ea, iar fata s-a sculat numaidecât” (Lc. 8.55). Poate de aceea Iisus are nevoie de o linişte totală, de o concentrare desăvârşită: duhul nu se întoarce în agitaţie. El dă afară pe toată lumea din camera copilei, afară de cei trei apostoli apropiaţi. – Să remarcăm, într-o paranteză, că apostolii făceau şi ei vindecări, dar nu învieri. Doar Petru a înviat morţi, dar după ce coborâse asupra lui Sf. Duh. – Învierea este precedată de un fel de ritual simplu, menit să pregătească revenirea duhului în copila moartă. “Nu plângeţi,” le spune Iisus părinţilor, “fetiţa n-a murit, ci doarme” (Lc. 8.52). “Nu plângeţi” este ca o interdicţie de a se întrista, fetiţa netrebuind să se trezească în bocete. Învierea este un prilej de bucurie, fie că e vorba de o revenire la această viaţă, fie cu atât mai mult de o trecere la viaţa de apoi. (Aceasta explică atmosfera de veselie care însoţeşte unele ritualuri de înmormântare.) Somnul copilei este un simbol al morţii, dar şi al liniştii desăvârşite din lumea spiritului. În sfârşit, după această pregătire, vine acel: “Fetiţo, scoală-te” (Lc. 8.54), care în tăcerea momentului sună ca o poruncă de întoarcere la viaţă, ca o lovitură de trezire a duhului. Violenţa cuvântului creează viaţa. Iar acest “scoală-te” are dublul sens de trecere de la orizontala morţii la verticala vieţii, dar şi de revenire la starea de veghe. Căci moartea apare ca o consecinţă a lipsei de veghe. Condiţia câştigării şi recâştigării vieţii, şi mai ales a vieţii veşnice, este deci triplă: credinţă, despătimire (apatheia), veghe. Altfel spus: detaşare de viaţă (“Nu plângeţi”); credinţă în înviere (“Credeţi şi va fi tămăduită”); învingerea morţii (“Fetiţo, scoală-te”). “Şi duhul s-a întors la ea,” spune evanghelistul. Pentru trupul care este sălaş al duhului, Iisus porunceşte să i se dea  copilei mâncare. Ospăţul de înmormântare (pomana) are şi acest sens. Învierea trebuie să integreze în viaţă toate cele trei planuri: corpul, sufletul şi duhul. – În sfârşit, Iisus cere părinţilor “să nu spună nimănui cele întâmplate” (Lc. 8.56). Moartea şi învierea sunt mistere care trebuie ferite de simpla curiozitate a mulţimii.

Aşa cum spuneam la începutul capitolului, cele trei minuni au ca prolog Potolirea furtunii pe mare. “Într-una din zile, Iisus s-a suit într-o corabie împreună cu ucenicii lui” (Lc. 8.22). Totul începe ca o poveste. Iisus voia să treacă dincolo de lac, într-un alt ţinut. Traversarea nu e fără primejdii, căci orice trecere presupune un prag şi deci un păzitor al pragului care aici stârneşte furtuna. Ucenicii se simt speriaţi şi neputincioşi, iar Iisus doarme. Sufletul este temător atunci când spiritul doarme, când lipseşte veghea credinţei. Iisus doarme, ca şi copila lui Iair. Dar şi veghează în acelaşi timp, aşa cum se spune în Cântarea Cântărilor: “Eu dorm, dar inima mea veghează” (5.2). Somnul lui Iisus e auroral, somnul fetiţei e crepuscular. Trezindu-se, Iisus ceartă vântul şi valurile, iar furtuna se potoleşte. Vântul şi apa sunt simboluri ale sufletului, neliniştit ca şi ele. Dar Iisus are nevoie de linişte pentru ziua care începe, pentru minunile care se pregătesc. “Nu plângeţi,” va spune Iisus mulţimii înainte de învierea fiicei lui Iair. Aici el potoleşte un plâns cosmic, căci şi scena potolirii furtunii este un miracol pe care-l înfăptuieşte Iisus nu în lumea oamenilor, ci în marea lume. El se dovedeşte stăpânul macro şi microcosmosului. “Plini de spaimă şi de mirare ucenicii au zis unii către alţii: Cine este acesta de porunceşte chiar şi vânturilor şi apei şi-L ascultă?” (Lc. 8.25). Iisus este stăpân peste “anima mundi”.

*

Am încercat să pătrundem semnificaţiile celor patru minuni săvârşite de Iisus luându-le separat. Între ele par să existe însă şi unele legături mai tainice pe care vom căuta să le desluşim. Nu ni se pare, în primul rând, lipsit de importanţă cadrul în care se petrec cele povestite de evanghelistul Luca. Iisus pleacă din Galileea, patria sa, ca să propovăduiască şi dincolo de lac, în ţinutul Gherghesenilor, traversând apele cu o corabie în furtună. Acolo vindecă un îndrăcit după care se întoarce în Galileea, unde au loc celelalte vindecări miraculoase. Poate nu e fără semnificaţie că traversând lacul Iisus pătrunde într-un ţinut la marginea căruia începe pustiul, ţinut în care vindecă un îndrăcit, ştiut fiind că demonii au predilecţie pentru deşert, ca şi pentru morminte, pentru locuri fără viaţă, în care sălăşluiesc. Furtuna care se iscă pare să fie complementară cu furtuna din pustiul sufletesc al celui demonizat. Până nu potoleşte furtuna (aspect macrocosmic) Iisus nu poate vindeca agitaţia îndrăcitului (aspect microcosmic). Un alt episod furtunos are loc tot pe mare după minunea înmulţirii pâinilor. Acela se petrece noaptea, încheind o zi minunată; acesta se petrece la începutul unei zile, de asemenea minunate. Viaţa este aşadar un miracol între două furtuni. Atunci când Iisus doarme sau când e absent din gândul nostru, furtunile lumii acesteia şi ale patimilor noastre ne împiedică să vedem şi să trăim miraculosul. După ce Iisus aduce pacea, miracolul devine posibil. Întoarcerea în Galileea, ca orice revenire spre originar, alungă demonii şi potoleşte suferinţa, făcând posibilă învierea.

Dar nu numai spaţiul şi locurile leagă minunile amintite, ci şi timpul, căci toate cele patru întâmplări povestite se petrec una în continuarea celeilalte, în decursul unei zile, al unui ciclu diurn care începe cu trezirea lui Iisus din somn şi se termină cu  trezirea (învierea) fiicei lui Iair. Este un timp al luminii care luminează în întuneric şi întunericul n-a biruit-o (In. 1.15). Poate nu întâmplător celor 12 ceasuri ale acestei zile minunate le corespund cei doisprezece ani de suferinţă ai femeii şi cei doisprezece ani de inocenţă ai copilei lui Iair. Sunt cicluri de viaţă care se rezolvă miraculos într-o zi cu Iisus, chiar într-o clipă de atingere cu El.

Există însă şi o legătură mai profundă între cele trei minuni operate de Iisus asupra oamenilor. Prima, vindecând un îndrăcit, goleşte infernul din om, alungând demonii în apele inferioare. A doua tămăduieşte o scurgere de sânge, aici simbol al patimilor omeneşti, fluid substanţial, fierbinte al vieţii. Cât despre sensul învierii el este evident spiritual. – Cele trei minuni operează aşadar o rearmonizare a celor trei tendinţe fundamentale: descendentă, orizontală şi ascendentă, le re-echilibrează, ca şi pe cele trei lumi: corpus, anima, spiritus. Cei 12 ani ai fetiţei sunt tocmai pragul trecerii de la copilărie la adolescenţă, pragul trezirii conştiinţei spirituale, vârsta la care are loc intrarea lui Iisus în templu şi prima comuniune la creştinii catolici. În transpoziţia ei superioară această înviere are semnificaţia unei iniţieri. Poate de aceea Iisus o operează în taină, dând toată lumea afară şi păstrând cu el doar pe cei trei ucenici apropiaţi: Petru, Iacob şi Ioan. Faptul e cu totul ieşit din comun căci nu se mai întâmplă decât la Schimbarea la Faţă şi în Grădina Ghetsemani. Acolo cei trei asistă la slava şi la smerenia lui Iisus, aici asistă la puterea lui asupra acestei lumi, asupra morţii şi a vieţii. Poate părea ciudat că nici la învierea lui Lazăr nu se vorbeşte de prezenţa celor trei ucenici. Acolo minunea se petrece în faţa mulţimii, ca şi învierea fiului văduvei din Nain. Secretul cu care se înconjoară Iisus la învierea fiicei lui Iair şi vârsta copilei sunt poate, cum spuneam, semne ale unei învieri cu certe semnificaţii iniţiatice. Lucrul apare mai evident dacă transpunem cele trei minuni în simbolism alchimic. În acest caz, alungarea demonilor are sensul “separării” de infernul din noi, echivalent al operei la negru; tămăduirea scurgerii de sânge este “purificarea” operei la alb; iar învierea copilei este “sublimarea” spirituală ca realizare a operei la roşu. Pe de altă parte, aspecte tainice apar legate şi de celelalte două învieri, căci tânărul din Nain este fiul văduvei, a cărei semnificaţie simbolică este binecunoscută, reprezentând depozitul tradiţional şi transmiterea lui prin moştenire. Iar Lazăr era prietenul lui Iisus, cel mai aproape deci de iubirea lui şi cel care-i prefigurează moartea şi învierea. Nu este exclus ca cele trei învieri să simbolizeze trepte diferite ale procesului iniţiatic, dar nu este locul să ne extindem aici asupra acestui atât de misterios subiect.

În final să spunem că în cele trei minuni sunt vindecaţi un bărbat, o femeie şi un copil, deci simbolic tot neamul omenesc. Aşa cum în cele trei boli, demonizarea, patima şi moartea, este tămăduită întreaga suferinţă omenească. Împreună cu potolirea furtunii pe mare întreg universul este mântuit şi pacificat de Iisus în această minunată zi din Galileea. – O ultimă întrebare stăruie totuşi în minte: dacă la învierea copilei Iisus porunceşte oamenilor: “Nu plângeţi!”, de ce înainte de învierea lui Lazăr se spune că “Iisus plângea” (In. 11.35)? Să fie oare pentru că plânsul lui Iisus se revarsă asupra tuturor oamenilor? Sau pentru că aici patimile lui Iisus erau atât de aproape? Între aceste patimi şi pătimirea omenească este un abis şi în acelaşi timp un pas infinitezimal. Lacrimile omului pătimitor cad pe pământ, în timp ce lacrimile jertfei lui Iisus urcă spre cer, ca să revină apoi spre noi sub formă de rouă vivificatoare. Lacrimile pământului şi roua cerului se întâlnesc totuşi în inima omului.

3. Învăţătura (2)

a. Infernul

Pentru a pune mai evident în relief lumina adevărului, Iisus va risipi mai întâi întunericul ignoranţei. Căci nimic bun nu se poate petrece în întuneric. Aşa cum minunile încep cu sau cuprind şi vindecarea îndrăciţilor, propovăduirea este însoţită de denunţarea răului. Fără separarea infernului nu se poate zidi nimic trainic. Lumina şi întunericul sunt de altfel inseparabile în creaţie şi în învăţătura lui Iisus. Cu cât creşte lumina cu atât întunericul se îndepărtează; el rămâne însă permanent undeva la periferie, în “tenebrele exterioare”, de unde poate reveni oricând (Mt. 8.12). Altădată însă Iisus vorbeşte de “focul gheenei”. Ar părea un aspect luminos al răului, dar focul acesta nu dă lumină; e un întuneric care arde, o otravă. Între aceste două extreme, există întunericul din noi cu atât mai sumbru cu cât nouă ni se pare luminos. “Aşa că dacă lumina care este întru tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta” (Mt. 6.33). Poate că aşa se manifestă cea mai mare perfidie a infernului.

Iisus se adresează şi direct duhurilor necurate din om poruncindu-le să-l părăsească. Şi acestea îl ascultă căci îi simt puterea şi îl recunosc ca Dumnezeu. “Duhurile necurate, când îl vedeau, cădeau la pământ înaintea Lui, şi strigau: Tu eşti fiul lui Dumnezeu” (Mrc. 3.11). Cum spuneam şi mai înainte, e ciudat că tocmai demonii îl recunosc pe Iisus, iar oamenii nu. Poate pentru că ei au căzut cândva din cer şi acum îşi reamintesc. – Iisus îi alungă pe demoni, dar le recunoaşte dreptul la existenţă, ba chiar mai mult. Astfel, vorbind despre Belzebuth, Iisus spune: “Dacă Satana scoate afară pe Satana, este dezbinat; deci cum poate dăinui împărăţia lui?” (Mt. 12.26). Iisus recunoaşte aşadar o împărăţie a Satanei care nici măcar nu e dezbinată cum e aceea a oamenilor, căci dacă ar fi şi-ar pierde puterea. Dar evident că adevărata putere o are Iisus. “Dar dacă eu scot afară dracul cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi” (Mt. 12.28). Iată afirmată în câteva versete nu numai realitatea întregii creaţii, ci şi locul fiecărei stări în iconomia universului.

Tot despre realitatea infernului pomeneşte Iisus atunci când aminteşte parabola-simbol a lui Iona care a petrecut trei zile şi trei nopţi în pântecele chitului (Mt. 12.40). Este un simbol al coborârii în infern prin care şi Iisus va trece în timpul morţii sale. Totul e să nu rămâi acolo. Cele trei zile după moarte par să fie cele mai primejduite în acest sens. – Faptul cel mai teribil pare să fie însă convieţuirea omului cu demonii în viaţa obişnuită: “Duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte. Atunci zice: Mă voi întoarce în casa mea, de unde am ieşit. Şi când vine în ea o găseşte goală, măturată şi împodobită. Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean” (Mt. 12.43-45). E înspăimântător să-ţi cureţi casa, să-ţi purifici sufletul, pentru a face loc demonului. Şi totuşi e firesc ca demonul să caute sufletele curate căci pe cele pervertite le are la dispoziţia sa. Cum să eviţi atunci această invazie a infernului tocmai când crezi că ai scăpat de el? Fiind conştient de aceasta şi întărind paza minţii şi a inimii prin veghe şi prin rugă, mai ales după momentele de purificare şi de liniştire. Să nu oferim atunci adăpost duhurilor necurate prin delăsare şi distracţie.

b. Fariseii

Poate părea paradoxal dar cei mai ameninţaţi de demonism sunt fariseii şi nu mulţimea. Multe din spusele lui Iisus despre Satana li se adresează lor şi numai indirect mulţimii. Fariseii îl acuzau pe Iisus că scoate demonii cu ajutorul lui Belzebuth şi tot ei îi cereau semne de putere. Şi totuşi, de ce Iisus e mai dur cu fariseii care erau conducătorii spirituali ai mulţimii? Poate tocmai de aceea. Ei reprezentau Legea Veche, dar nu mai cunoşteau şi nu mai aplicau decât litera şi nu spiritul ei. O tradiţie osificată devine o formă goală, devine inoperantă. Pe resturile ei, sau chiar pe cadavrul ei, se înstăpânesc demonii. Atacându-i, Iisus apără în fond tradiţia vie.

Pe farisei şi cărturari Iisus îi apostrofează mai des şi mai aspru decât pe demoni pentru că au deviat de la rostul lor şi înşeală lumea sub aparenţa adevărului. Iisus îi face “profeţi mincinoşi” (Mt. 7.15). Falsificarea adevărului devine astfel un păcat mai mare decât orice faptă rea. Căci faptele decurg, bune sau rele, din adevăr sau minciună. În acelaşi timp fariseii sunt nişte suflete uscate care nu mai rodesc şi împiedică şi pe alţii să rodească. Astfel ei fac din ziua Sabatului o sărbătoare formală când interzic milostenia, tăind astfel rădăcinile iubirii. Ceea ce e şi mai grav e faptul că falsifică datina străbună pe care pretind că o păzesc. “Făţarnicilor, bine a proorocit Isaia despre voi când a zis: Norodul acesta se apropie de mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui e departe de mine. Degeaba mă cinstesc ei învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Mt. 15.7-9). Încă odată Iisus îi acuză pe cei care strică învăţătura. În felul acesta ei întrerup calea strămoşilor şi conduc lumea pe o cale a pierzării. “Lăsaţi-i, sunt nişte călăuze oarbe; şi când un orb călăuzeşte un orb, vor cădea amândoi în groapă” (Mt. 15.14). Orbirea spirituală e mai rea decât altă transgresiune. Tot aşa, fariseii întrerup calea spre Dumnezeu transformând ritualul în simplă ceremonie, împiedicând coborârea harului. Ei sterilizează astfel tradiţia.

Iisus atrage atenţia nu numai mulţimii împotriva fariseilor, ci şi apostolilor, punându-i în gardă împotriva “aluatului fariseilor”, deci şi a celor asemenea cu ei (Mt. 16.6).  Şi cum apostolii par să nu înţeleagă, Iisus îi ceartă şi pe ei. “Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini? Ci v-am spus să vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor” (Mt. 16.11). Nu e vorba aşadar numai de nişte individualităţi, ci de o întreagă plămadă rea care ameninţă să strice hrana spirituală  a omului. Iisus denunţă astfel un întreg “duh al timpului” care face ca iudeii să rămână prizonieri ai trecutului şi să nu-şi dea seama că se pregăteşte o lume nouă. “Făţarnicilor, faţa cerului ştiţi s-o deosebiţi, şi semnele vremurilor  nu le puteţi deosebi?” (Mt. 16.3).

Dar poate că acuzaţia cea mai gravă pe care Iisus o aduce fariseilor este aceasta: “Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor, dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată” (Mt. 12.31). Acest păcat extrem le e imputabil tuturor, dar el e şi mai grav la farisei căci ei, deşi sacerdoţi, se întorc împotriva Duhului Sfânt, pe care deci l-au pierdut. Ei au decăzut din misiunea lor, aşa cum Lucifer a căzut dintre îngeri. Şi Iisus anunţă prima dată în mod subliniat ziua judecăţii pentru ei: “Pui de năpârci, cum aţi putea voi să spuneţi lucruri bune, când voi sunteţi răi? Căci din prisosul inimii vorbeşte gura […] Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt deşert pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină, şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12.34-37). Iar în versiunea evanghelistului Marcu, Iisus adaugă: “Şi aşa aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu prin datina voastră” (Mrc. 7.13). Păcatul extrem este aşadar acela al falsificării cuvântului care iese din inimă, păcatul împotriva cunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu. Căci cuvântul nu este doar vehicul, Cuvântul este Fiinţă.

c. Mulţimile 

Aluatul fariseilor pare aşadar împietrit iremediabil şi din el nu se mai poate modela nimic. Infernul chiar îşi păstrează utilitatea în economia lumii, dar fariseii sunt irecuperabili. Infernul se supune voinţei lui Iisus, în timp ce fariseii i se opun urmărind să-l distrugă. Ei vor fi damnaţi la marea judecată pentru că au golit de duh ritualurile, au pervertit morala şi au falsificat Cuvântul, minţind. – Şi mulţimea este un aluat, dar care poate fi modelat. Mulţimea e schimbătoare, dar nu e împietrită; e neînţelegătoare dar nu e refractară. Iisus i se adresează cu imensă milă şi uneori cu reproşuri şi ameninţări, dar nu cu aversiunea cu care li se adresează fariseilor.

Învăţăturile pe care Iisus le predică mulţimii nu se ridică decât rareori la aspecte doctrinare, pe care nu le-ar înţelege. Aceste învăţături urmăresc mai ales alinarea suferinţelor şi arătarea unui drum de mântuire. E un drum al îndepărtării de patimi, al practicii postului, virtuţilor şi milosteniei, dar este mai ales un drum al credinţei şi rugăciunii ca teme al spiritualizării şi substitut al cunoaşterii.

Despre post Iisus le vorbeşte puţin mulţimilor, ca şi când nu asceza ar fi tăria lor. Sau poate sărăcia şi viaţa dură îi supuneau şi aşa la o asceză de toate zilele. În primul itinerar, el le-a vorbit de post mai ales ucenicilor, iar acum le vorbeşte mai ales ucenicilor lui Ioan şi fariseilor care posteau formal. Totuşi le spune şi mulţimilor: “Iisus a chemat mulţimea la sine şi a zis: Ascultaţi şi înţelegeţi: Nu ce intră în gură spurcă pe om, ci ce iese din gură, aceea spurcă pe om” (Mt. 15.10-11). Fără să minimalizeze postul propriu-zis, Iisus atrage atenţia asupra mult mai importantei asceze interioare, asupra renunţării la patimi şi vicii. “Dar ce iese din gură vine din inimă, şi aceea spurcă pe om. Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele. Iată lucrurile care spurcă pe om; dar a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om” (Mt. 15.18-20). Iisus nu se preocupă atât de igiena trupului ci de aceea a sufletului, pentru că ea pregăteşte receptaculul duhului. Iar dacă ordinea în care sunt enumerate viciile este ierarhică, cele mai grave sunt acelea care ating spiritul: minciuna şi hula.

Denunţând astfel patimile şi viciile care stăpânesc pe om, Iisus propovăduieşte mulţimii purificarea inimii. Deşi domeniul moralei este cel ce e înţeles de mulţimi, Iisus nu ţine predici moralizatoare. El nu insistă asupra virtuţilor, ci mai degrabă asupra cauzelor care împing pe om la patimi. Acolo trebuie intervenit, nu asupra efectelor cu care nu e posibil să lupţi căci sunt nenumărate şi se refac imediat ce au fost stârpite. Şi cum din inimă ies gândurile rele, şi acestea împing la patimă, inima este cea care trebuie purificată. Prin aceste spuse Iisus face din inimă centrul vieţii umane, din care decurg gândurile şi apoi faptele. Iată adevărata ierarhie a facultăţilor dar şi a nivelelor de fiinţă din om. Iar mai înainte Iisus spusese citându-l pe Isaia: “Norodul acesta se apropie de mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui  este departe de mine” (Mt. 15.8). Nu e acesta temeiul care stă la baza rugăciunii?

Spunând cele de mai sus, Iisus s-a adresat mulţimilor. Dar lămuririle le dă apostolilor, căci nici ei nu înţelegeau noua perspectivă din care Iisus punea problema greşelilor omeneşti. “Petru a luat cuvântul şi i-a zis: Desluşeşte-ne pilda aceasta. Iisus a zis: Şi voi tot fără pricepere

sunteţi?” (Mt. 15.15-16). Mulţimile sunt o plămadă neînţelegătoare, de aceea Iisus adaugă, “Cine are urechi de auzit, să audă” (Mt. 11.15). Pe ucenici însă Iisus îi pregăteşte pentru trepte mai înalte şi lor le transmite cunoaşterea sensului. Este aproape o cunoaştere secretă, căci iată cum relatează evanghelistul Marcu scena: “După ce a intrat în casă, pe când era departe de norod, ucenicii lui l-au întrebat despre pilda aceasta” (Mrc. 7.17). Dar despre diferenţele pe care Iisus le face între mulţime şi apostoli vom mai avea prilejul să insistăm.

Poate părea curios, dar Iisus nu prea vorbeşte direct mulţimilor despre rugăciune ci mai degrabă despre credinţa unită cu rugăciunea care trebuie să constituie temeiul vieţii spirituale. El merge atât de departe cu acest gând încât trece peste orice deosebire de neam şi laudă credinţa acolo unde o găseşte, ca la femeia canaaneancă, de pildă. Deşi la prima ei implorare să-i vindece fiica muncită de un drac, Iisus nu răspunde, iar la a doua spune că El e trimis pentru oile pierdute ale lui Israel, la a treia rugăminte a femeii, Iisus îi tămăduieşte fiica, spunându-i: “O, femeie, mare este credinţa ta, facă-ţi-se cum voieşti” (Mt. 15.28). Credinţa nu e numai încredere pasivă ci şi stăruinţă activă, voluntară, chiar dacă Dumnezeu pare că nu răspunde. Iată că, în acest caz, stăruinţa în rugăciune, dublată de o credinţă şi de o voinţă neţărmurite, duc la intervenţia divină şi la alinarea suferinţei. Despre stăruinţa în rugăciune vorbea Iisus şi atunci când spunea, în Predica de pe Munte: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide” (Mt. 7.7). Să cauţi, să ceri, să baţi, triplă solicitare pentru a putea pătrunde prin poarta strâmtă. Nu e mai puţin adevărat că pe lângă credinţă, stăruinţă şi voinţă, Iisus se lasă convins şi de înţelepciunea şi smerenia vorbelor femeii: “Da, Doamne, a zis ea, dar şi căţeii mănâncă firimiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (Mt. 15.27). – “Pentru cuvântul acesta, du-te; a ieşit dracul din fiică-ta,” îi răspunde Iisus prin evanghelia lui Marcu (7.29).  Calitatea rugăciunii, a cuvântului spus, nu este deci indiferentă lui Dumnezeu.

Tot despre credinţă unită cu ruga vorbeşte Iisus şi în cazul unui sutaş, deci cetăţean roman, care se ruga pentru robul său: “Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, ci zi numai un cuvânt şi robul meu va fi tămăduit” (Mt. 8.8). Aceeaşi smerenie şi mai ales încrederea totală în Cuvânt, ca putere a lui Dumnezeu, operează miracolul.

Dacă dar credinţa îl înduplecă pe Iisus, în schimb necredinţa îl nedumereşte până la mânie; necredinţa şi neînţelegerea, aşa cum se întâmplă cu mulţimile chiar din patria sa, Nazareth. “N-a putut să facă nici o minune acolo, ci doar şi-a pus mâinile peste câţiva bolnavi şi i-a vindecat. Şi se mira de necredinţa lor” (Mrc. 6.5). Iată că nici puterea divină nu poate, nu vrea să facă nimic împotriva proastei libertăţi a omului de a fi neîncrezător şi necredincios. O libertate care dăunează. O necredinţă de care se miră şi Iisus. Şi într-adevăr, cum poţi să ai în mijlocul tău pe Fiul Omului şi totuşi să te îndoieşti? O mare orbire stăpâneşte mulţimile, dar mare e şi îngăduinţa lui Dumnezeu. Proorocii nu sunt urmaţi de mulţime pentru că ea nu are acces la cunoaştere. Dar necredinţa în faţa evidenţei este de neiertat. De aceea Iisus îi mustră pe oameni că nu l-au înţeles pe Ioan Botezătorul. Dar îi condamnă pentru că nu îl înţeleg pe El, care-şi dovedeşte înţelepciunea prin fapte. “V-am cântat din fluier şi n-aţi jucat; v-am cântat de jale şi nu v-aţi tânguit. Căci a venit Ioan nici mâncând nici bând, şi ei zic: Are drac! A venit Fiul Omului mâncând şi bând şi ei zic: Iată un om mâncăcios şi băutor de vin, un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor. Totuşi înţelepciunea a fost îndreptăţită din lucrările ei” (Mt. 11.19). În felul acesta Iisus însuşi devine o piatră de poticnire pentru mulţimi (Mt. 11.6). Lucrul pare incredibil. Cum poate Cel Milostiv să împiedice ajungerea la Mila divină? De aceea probabil nu a judecat Iisus în timpul vieţii, căci ar fi trebuit să-i distrugă. Dar îi avertizează că vor avea de suferit mai rău decât Sodoma şi Gomora pentru că n-au înţeles minunile lui şi nu le-au primit (Mt. 11.24). Chiar patimile Sodomei sunt deci mai puţin grave decât necredinţa şi neprimirea lui Iisus, decât lipsa de pocăinţă, de metanoia a mulţimilor. Şi Iisus pomeneşte prima dată Judecata de Apoi (Mt. 11.24), manifestându-şi funcţiunea profetică.

În propovăduirea lui, Iisus îi acuză şi îi mustră pe farisei, ameninţându-i cu judecata pentru ignoranţa şi minciuna lor. Mulţimile le mustră şi le ameninţă pentru patimile şi necredinţa lor, pentru nerecunoaşterea milosteniei. Credinţă, milă, rugăciune par să fie virtuţile pe care Iisus le cere mulţimii. Credinţă, iubire şi speranţă, va spune Sf. Pavel, transformând în dogmă ceea ce Iisus propovăduise printre oameni.

d. Apostolii 

Dacă Iisus a venit pentru mântuirea omului, cum singur spune, din cele propovăduite fariseilor şi mulţimii apare limpede că fariseii nu se pot mântui, în timp ce mulţimea s-ar putea mântui urmând calea credinţei, milosteniei şi rugăciunii. În acelaşi timp însă Iisus se adresează apostolilor şi ucenicilor săi, deci celor aleşi, cărora le vorbeşte diferit de celorlalţi. Calitatea impune ierarhie şi nu uniformitate.

S-a văzut din cele spuse anterior care sunt sfaturile pe care le-a dat Iisus apostolilor când i-a trimis să predice în lume, sfaturi care se referă mai mult la relaţiile şi comportamentul lor cu oamenii. Continuând aceste sfaturi şi concentrându-le asupra apostolilor înşişi, Iisus le arată cum vor trebui să fie în lume: “Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Mt. 10.16). Iată două aspecte care privesc mintea şi inima, şi care împreună cu puterea pe care le-a transmis-o Iisus (“Şi le-a dat putere să scoată duhurile…”), constituie cele mai importante calităţi ale oricărui om, mai ales dacă trebuie să conducă şi să reformeze lumea. Înţelepciunea înseamnă, pe lângă inteligenţă, pricepere şi măsură (prudentes; phrónimoi); nevinovăţia (semplices; akéraioi) e puritate dar şi dezinteres pentru viaţa materială şi pentru lume.

Cu aceste arme, apostolii nu trebuie să se teamă de lume, dar nici să se amestece cu ea (“Păziţi-vă de lume…”). Ei trebuie să treacă prin lume ca martori şi să propovăduiască ca mărturisitori. – În acelaşi timp, Iisus le cere apostolilor smerenie şi îndrăzneală: “Ucenicul nu este mai presus de învăţătorul său, nici robul mai presus de domnul său” (Mt. 10.24). Dar tot el va spune; “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (In. 16.33). Smerenia trebuie să fie faţă de Dumnezeu, iar îndrăzneala nu trebuie să fie mândrie, ci curaj.

Acţiunea apostolilor în lume va fi aceea de învăţători, de propovăduitori. Este o “imitatio Christi” pe latura cunoaşterii. Învăţătura lor va trebui să aibă forţă, să nu fie doar vorbă uscată, ci eficace: “Căci El îi învăţa ca unul care avea putere” (Mt. 7.29). Vorbind în numele lui Iisus, Duhul va vorbi prin ei: “Să nu vă îngrijoraţi gândindu-vă cum sau ce veţi spune; că ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela; fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mt. 10.19). Apostolii sunt aşadar intermediarii Duhului Sfânt (care vine de la Tatăl), ai lui Iisus şi ai Tatălui. Este pomenită indirect Treimea. Apostolii nu sunt aşadar mărturisitori ai istoriei, ci mărturisitori ai Cerului. “De aceea, pe oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui meu care este în Ceruri” (Mt. 10.32). Iisus mai înainte le spune apostolilor să facă milostenie, dar nu insistă asupra acestei acţiuni; prima lor misiune este să mărturisească o doctrină. Şi această mărturisire îi va mântui.

Pentru îndeplinirea misiunii lor, Iisus le cere apostolilor şi alte calităţi: răbdaredetaşare şijertfă. Răbdarea nu e doar o trăsătură temperamentală, sau o virtute. “Veţi fi urâţi de toţi, din pricina Numelui meu; dar cine va răbda până la sfârşit, va fi mântuit” (Mt. 10.22). Răbdarea e îndurare şi aşteptare, este veghe şi speranţă. E mai curând o calitate spirituală, am spune chiar intelectuală, atunci când e practicată în Numele lui Iisus. Mai departe Iisus le vorbeşte apostolilor despre ruptura care există între ei şi lumea care îi urăşte şi-i prigoneşte. El separă net această lume de Împărăţia lui Dumnezeu, separă moartea de viaţă. Unui ucenic care vrea să meargă după el după ce-şi va îngropa tatăl, Iisus îi spune: “Vino după mine […] şi lasă morţii să-şi îngroape morţii” (Mt. 8.22), ceea ce constituie un mod de a vorbi paradoxal. Această separare de lume trebuie să se facă cu orice preţ, chiar cu violenţă. “Să nu credeţi că am venit s-aduc pacea pe pământ; n-am venit să aduc pacea, ci sabia. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi omul va avea de vrăjmaşi chiar pe cei din casa lui” (Mt. 10.34-36). Este semnificativ că aceste versete nu prea se citesc astăzi în timpul liturghiei. Nu se poate cere mulţimilor ceea ce nici cei aleşi nu pot împlini decât cu greu. Ar fi fără sens ca Iisus să ceară lumii să se despartă de lume, pentru că lumea s-ar distruge. Aducând sabia în loc de pace, Iisus declanşează un război sfânt care cere sacrificarea celor lumeşti. Mai mult, El cere sacrificarea individualităţii, cere jertfa de sine. “Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după mine, nu este vrednic de mine. Cine îşi va păstra viaţa o va pierde; şi cine îşi va pierde viaţa pentru mine o va câştiga” (Mt. 10.38-39).

Sacrificiul trebuie să meargă deci până la renunţarea la viaţă pentru viaţa veşnică.

Este firesc ca şi apostolii să se sperie de jertfa pe care le-o cere Iisus. De aceea el îi linişteşte repetând de câteva ori, “Nu vă temeţi”. Nu trebuie să se teamă pentru că fiind printre cei aleşi destinul lor se va împlini oricum. “Nu se vând  oare două vrăbii la un ban? Totuşi, nici una din ele nu cade pe pământ fără voia Tatălui vostru. Cât despre voi, până şi perii din cap vă sunt număraţi. Deci să nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Mt. 10.29-31). Destinul celor mulţi este supus atotştiinţei Tatălui, ca şi al celor aleşi. În plus cei aleşi sunt şi călăuziţi de Tatăl dacă fac voia Lui şi dacă îl mărturisesc. “De aceea, pe orişicine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui meu care este în ceruri” (Mt. 10.32).

Toate aceste imperative sunt spuse evident de Iisus pentru apostoli şi nu pentru mulţime. El separă astfel nu numai modul de existenţă al celor aleşi, ci şi doctrina. Dar o face paradoxal. “Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, voi să propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Mt. 10.27). Iată că Iisus face o referire la adevărurile ascunse, spuse şoptit şi la întuneric. Pare ciudat totuşi că le cere apostolilor să spună “coram populo” ceea ce el le spune în taină. Aşa au stat lucrurile până la venirea lui Iisus. Vremurile cer însă ca toată învăţătura să fie propovăduită, ca nimic să nu se piardă. Partea ascunsă a doctrinei va fi înţeleasă de cei aleşi; mulţimea va înţelege partea exterioară. Iisus afirmă astfel indirect existenţa unui esoterism şi a unui exoterism. El spusese şi în Predica de pe Munte; “Oamenii n-aprind lumina ca s-o ţină sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă” (Mt. 5.15). Aceste spuse ale lui Iisus au făcut, credem, ca în creştinism să nu existe un esoterism ascuns şi un exoterism propovăduit, ci o singură doctrină care le include (eso-exoterism). Ceea ce exista separat şi deci explicit în Legea Veche (Talmudul) devine implicit şi contopit în Legea Nouă. Separarea trebuie s-o facă cel care are urechi de auzit. Iisus va reveni asupra acestui lucru capital odată cu parabola semănătorului.

Trecând la modul în care apostolii vor duce mesajul lui Iisus în lume şi la modul în care vor fi primiţi, Iisus face următoarele distincţii: răspunsul cerului va fi diferit pentru cel ce dă un pahar cu apă (fapta bună), pentru cel ce e neprihănit (cu inima curată), pentru un prooroc (cel care transmite cunoaşterea) şi pentru cel care-l primeşte în el pe Iisus (Mt. 10.40). Iată aşadar trei trepte de realizare spirituală, trei trepte şi trei căi în acelaşi timp de realizare iniţiatică, a patra fiind chiar identificarea cu Iisus, ca staţiune supremă. Cu această importantă ierarhizare a drumurilor spre cer (faptă – catharsis prin iubire – cunoaştere), Iisus încheie sfaturile pentru apostoli în al doilea itinerar spiritual.

*

Să recunoaştem că învăţătura dată apostolilor de Iisus este altceva decât cea dată mulţimilor. Această învăţătură nu se opreşte însă la existenţă ci se continuă cu dezvăluirea doctrinei celei mai înalte, aceea despre Dumnezeirea însăşi (ontologie). Întrebarea pe care şi-o pun toţi aceia care-l văd pe Iisus făcând minuni şi-l aud  propovăduind este neliniştitoare: “Cine este acesta? De unde are El înţelepciunea şi minunile acestea. Oare nu este El fiul tâmplarului? [...] Şi găseau o pricină de poticnire în El” (Mt. 13.54; Mrc. 6.2-3). Răspunsurile pe care le dă Iisus sunt diferite după interlocutori. Există o ierarhie a acestor răspunsuri, chiar dacă implicită, pe care vom încerca s-o punem în lumină.

Cum spuneam şi mai înainte, primii care se întreabă despre Iisus sunt demonii. De altfel ei nu se întreabă, ci mai degrabă afirmă, căci îl recunosc pe Iisus: “Ce legătură este  între noi şi tine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Mt. 8.29). Ştiinţa demonilor, deşi  limitată, include însă şi lumea nevăzută.

Fariseii se întreabă cine este Iisus Ei aşteptau un Mesia, dar unul pământesc. Iisus nu răspunde în genere la nedumerirea lor sau răspunde voalat: “Dar eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul [...]. Căci Fiul Domnului este domn şi al Sabatului” (Mt. 12. 6, 8). Dacă le-ar fi răspuns direct că este Fiul lui Dumnezeu, ei ar fi considerat-o hulă şi l-ar fi dus prematur la moarte.

Cu mulţimile Iisus e mai îngăduitor. Pe ucenicii lui Ioan, nedumeriţi: “Tu eşti acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Mt. 11-3), El îi trimitea să vadă rezultatul tămăduirilor sale, proba prin fapte. Şi lor le repetă, “Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire” (Mt. 4.6). Cel puţin la începutul propovăduiri sale, Iisus nu vrea să se facă cunoscut mulţimilor. El cere celor mai mulţi bolnavi să nu spună cine i-a tămăduit (Mt. 9.30). El se lasă încă învăluit de mister. Multora le răspunde indirect, prin glasul proorocilor din Vechiul Testament (Isaia):   “Iată robul Meu pe care l-am ales, prea-iubitul Meu în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea…” (Mt. 12. 18). Mulţimile oscilează între curiozitate şi teamă, de aceea mulţi îl alungă din ţinutul lor (Mt. 8. 34). Prezenţa divină nu e uşor de suportat de cei care nu sunt pregătiţi.

Altfel se poartă Iisus cu apostolii şi ucenicii. Mirării şi întrebării mute de cele mai multe ori, Iisus le dezvăluie legătura sa cu Tatăl: “De aceea, pe oricine mă va mărturisi înaintea oamenilor, îl voi mărturisi şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 10.33). El nu le vorbeşte încă despre Duhul Sfânt, decât indirect: “…nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi” (Mt. 10.20). Dar pentru că apostolii par încă nedumeriţi şi nu-l întreabă, Iisus îi întreabă El indirect: “Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului?” (Mt. 16.13). Dacă noi nu punem întrebarea, iată că greşim. Dar dacă credem totuşi în El, Iisus ne întreabă El pe noi pentru a ne dezvălui. Vocatus atque non vocatus, Deus adherit. Mulţimile văd în El un prooroc, pe Ilie sau pe Ioan. Funcţia de prooroc este cea mai înaltă în ordinea cunoaşterii. Atotputerea şi Atotştiinţa lui Iisus îi impresionează pe oameni. La întrebarea directă, “Voi cine ziceţi că sunt?” (Mt. 16.15), Petru răspunde: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui dumnezeu celui viu” (Mt. 16.16). Iar Iisus confirmă legătura cu Tatăl. “Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-au descoperit lucrul acesta, ci Tatăl meu care este în ceruri” (Mt. 16.17). Iată în câteva versete dezvăluită doctrina supremă asupra legăturii între Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu; cele două naturi ale lui Iisus, dar şi identitatea Omului Universal şi a Principiului. Petru a făcut primul pasul spre îndumnezeirea omului. De aceea el va fi binecuvântat: “Şi Eu îţi spun, tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea, şi porţile iadului nu o vor birui” (Mt. 16.18). Este punerea pietrei de temelie a Bisericii creştine. Deocamdată însă Iisus cere să se păstreze secrete aceste lucruri.

Imediat după dezvăluirea identităţii şi a misiunii sale, Iisus prezice explicit, pentru prima dată, patimile, moartea şi învierea sa. “De atunci încolo Iisus a început să spună ucenicilor că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât şi că a treia zi are să învieze” (Mt. 16.21). Aici se situează episodul în care e implicat atât de ciudat apostolul Petru. Temându-se pentru viaţa lui Iisus, Petru îl sfătuieşte să nu meargă la Ierusalim. El n-a înţeles nici rostul venirii lui Iisus, funcţiunea sa de mântuitor, nici sensul morţii şi învierii sale. El îl “ispiteşte” în fond pe Iisus, chiar dacă o face din iubire; şi va primi acelaşi răspuns ca şi primul ispititor: “Înapoia mea, Satano (Vade retro Satana), tu eşti o piatră de poticnire pentru mine! Căci gândurile tale nu sunt gândurile lui Dumnezeu, ci gânduri ale oamenilor” (Mt. 16-23). Rigoarea lui Iisus se manifestă mai ales cu cei apropiaţi. Totuşi, cum a putut Petru, având înaltă investitură şi prezenţa lui Iisus, să nu înţeleagă misiunea acestuia? Nivelul său spiritual era probabil la primele trepte, şi era doar o stare, încă nefixată. De altfel Petru va mai avea astfel de “ieşiri” atât de omeneşti, dar atât de puţin spirituale. Tocmai pentru a forţa detaşarea apostolilor, separarea lor de lume, Iisus le spune încă odată: “Dacă voieşte cineva să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Pentru că oricine va vrea să-şi scape viaţa o va pierde, dar oricine îşi va pierde viaţa pentru mine o va câştiga” (Mt. 16.24). Fără sacrificiul acestei vieţi pentru Iisus nu poate fi câştigată viaţa viitoare.

Acum când Iisus a împlinit învăţătura aproape completă a doctrinei şi a misiunii sale, el poate vesti şi ultimul episod al manifestării sale viitoare: a doua venire. Iisus vorbise şi mulţimilor despre această perspectivă când certase cetăţile nepocăite Horazim, Betsaida şi Capernaum (Mt. 11.20). Aşa cum îi ameninţase şi pe farisei: “Vă spun că în ziua judecăţii oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor (otiosumhrema agròn) pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină şi din cuvintele tale vei fi osândit” (Mt. 12.36-37). Mulţimilor şi fariseilor Iisus le anunţă venirea sa ca judecător, manifestându-şi aspectul de rigoare pentru patimile lor şi mai ales pentru ignoranţa şi minciuna lor. Apostolilor însă Iisus le dă vestea bună a venirii sale sub aspectul de mizericordie şi slavă: “Căci Fiul omului are să vină în slava Tatălui său, cu îngerii săi; şi atunci va răsplăti fiecăruia pentru faptele lui” (Mt. 16.27). În aceste anunţări ale venirii sale, Iisus spune că omul va fi judecat după patimile, după faptele şi după cuvintele sale, care implică simţirea, voinţa şi mintea, deci totalitatea gestului şi vieţii omeneşti. Dar cel mai important lucru pare să fie cunoaşterea, căci cuvântul este simbolul însuşi al Fiinţei.

În sfârşit ultima învăţătură din acest itinerar este revelatoare de mister: “Adevărat vă spun vouă că unii din cei ce stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul Omului venind în Împărăţia sa” (Mt. 16.28). Şi evanghelistul Marcu adaugă: “…cu putere” (9.1). Un prim sens al acestor spuse este desigur legat de episodul imediat următor, acela al Schimbării la Faţă. Pe de altă parte acei care nu vor gusta moartea pot fi cei care capătă chiar din viaţă nemurirea spirituală văzându-l pe Dumnezeu. Sau cei care căpătând nemurirea îl vor vedea pe Iisus la a doua lui venire. Nici unul din aceste sensuri nu-l exclude pe celălalt, ceea ce ţine de miracolul învăţăturii sapienţiale, atât de paradoxale şi simbolice, ale lui Iisus.

4. Învăţătura ca Parabolă (2)

Propovăduirea lui Iisus nefiind doar omenească nu poate fi decât o manifestare a înţelepciunii divine, aşa cum faptele sale miraculoase sunt o manifestare a iubirii ca mizericordie şi a puterii sale. Dar orice învăţătură sapienţială, pe lângă adevărurile spuse mai mult sau mai puţin direct, are şi o latură simbolică, în acelaşi timp mai ascunsă dar şi mai revelatoare. Aşa este învăţătura lui Iisus prin parabole care reverberează din adâncuri până în înaltul cerului. Parabolele se adresează tuturor, dar le înţeleg numai cei care au urechi de auzit. Mulţimile nu le pricep, decât poate fragmentar. Apostolii le înţeleg doar sensul primar, pământesc. Ei posedă însă capacitatea de mirare şi-l întreabă pe Iisus despre sensurile mai înalte. Încă odată importanţa întrebării, ca ieşire din indiferenţă, se dovedeşte capitală. Există însă şi alte sensuri care ţin de ascunderea misterului şi care se dezvăluie numai prin fulgurarea simbolurilor şi a Duhului. Sunt sensurile propriu-zis interioare.

a). Despre toate aceste lucruri Iisus le vorbeşte apostolilor după prima mare parabolă, aceea a Semănătorului. “Ucenicii s-au apropiat de el şi i-au zis: De ce le vorbeşti în pilde? Iisus le-a răspuns: Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei Cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. Căci celui care are i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are. De aceea le vorbesc în pilde pentru că ei măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg” (Mt. 13. 10-13). O primă idee din aceste versete este aceea că unii oameni sunt hărăziţi să înţeleagă şi alţii nu; ceea ce consfinţeşte inegalitatea destinului spiritual al omului, cel puţin în ceea ce priveşte cunoaşterea, care e un dar pe care nu-l pot avea toţi; spre deosebire de mântuire pentru care se poate strădui oricine. Trebuie să fii dăruit pentru cunoaştere, chiar dacă înţelesul nu-l poţi obţine decât prin căutare (întrebări) şi prin har. O a doua idee este aceea a avuţiei spirituale care nefiind cantitativă poate spori fără să provoace nedreptate şi dezechilibru, idee asupra căreia Iisus va reveni în parabola Talanţilor.

Poate  cea mai importantă idee din spusele lui Iisus este aceea legată de “tainele Împărăţiei cerurilor”. În Predica de pe Munte Iisus vorbise despre scoaterea luminii de sub obroc: “Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturora celor din casă” (Mt. 5.14). S-ar putea spune că aici este vorba de o lumină pământească, deşi evident simbolul ţinteşte mai sus. În sfaturile pe care le dă apostolilor înainte de plecarea în propovăduire, aşa cum am arătat anterior, Iisus revine afirmând: “Căci nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut. Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche să propovăduiţi de pe acoperişul caselor” (Mt. 10.26-27). Aici se afirmă limpede existenţa unor adevăruri tainice. Iisus cere ca ele să fie propovăduite tuturor pentru că nu vor înţelege decât cei puţini şi aleşi, cum spune parabola Semănătorului citată mai sus. Aşadar tainele se apără singure. Pe de altă parte însă, într-o altă împrejurare, Iisus atrage atenţia “să nu aruncaţi mărgăritarele înaintea porcilor, ca să nu le calce în picioare, să se întoarcă şi să vă rupă” (Mt. 7.6). Iată aşadar că învăluirea şi dezvăluirea tainelor  este un lucru dificil care cere discernământ pentru a nu lăsa loc la confuzii periculoase. Nu orice taine pot fi deci dezvăluite, şi chiar dacă sunt spuse, dezvăluirea trebuie făcută învăluit pentru a nu fi înţeleasă de cei nepregătiţi sau neînstare. Iisus spune: “Voi vorbi în pilde, voi spune lucruri ascunse de la facerea lumii” (Mt. 13.35). El spune într-adevăr lucruri uimitoare, de mare taină, dar le spune învăluit. Căci iată, şi el vorbind mai târziu despre sfârşitul lumii, afirmă: “Iar de ziua şi de ceasul acela nimeni nu ştie, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24.36). Deci nu numai că nu toate lucrurile pot fi dezvăluite, dar unele din ele nici nu ţin de misiunea, dacă nu chiar de atotştiinţa lui Iisus.

Toate aceste afirmaţii aparent contradictorii nu fac decât să sublinieze existenţa unui domeniu al tainei în doctrina creştină, a unui sâmbure ascuns a cărui dezvăluire trebuie făcută suaviter magnum cum ingegno pentru a nu deveni o piatră de poticnire pentru cei mulţi. Daci chiar când lucrurile tainice sunt spuse, ele trebuie spuse sub formă de parabole sau paradoxuri pentru a fi înţelese doar de cei aleşi. “Ferice de ochii voştri că văd şi de urechile voastre că aud,” le spune Iisus apostolilor (Mt. 13.16). În schimb, despre mulţimi, Iisus spune cu proorocul Isaia: “Căci inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu şi să-i vindec”; sau în versiunea Galaction, “…şi să se întoarcă şi Eu să-i tămăduiesc pe ei” (Mt. 13.15). Mai întâi tainele pe care le dezvăluie Iisus nu pot fi cunoscute şi înţelese decât cu inima (corde intelligantcardia synosin). E vorba de cunoaşterea prin intuiţie, prin pătrundere în miezul tainei (interlego = a aduna întru), prin a fi împreună (syn-eimi). Iar inima mulţimii e împietrită. Atunci cum ar putea fi vindecaţi? Au aceste taine puterea de a vindeca, de a mântui chiar fără să fie înţelese? Dacă este aşa, mulţi ar fi vindecaţi pe nedrept, ceea ce ar produce dezechilibru şi haos. Existenţa unui sens ascuns, interior, şi interdicţia de a-l dezvălui direct este deci de trei ori justificată: pentru că poate pângări taine, poate distruge pe cel care o dezvăluie, sau poate vindeca pe nedrept pe cel care o aude.

Din toate aceste motive, deşi Iisus cere să se scoată la lumină tainele, ele nu trebuie dezvăluite decât prin parabole, deci tot printr-un fel de ascundere, de învăluire care dezvăluie. Parabola este un mit, este comunicarea unui adevăr prin intermediul simbolurilor. Dar în timp ce cuvintele explică, simbolul semnifică, dezvăluie, iluminează, în timp ce vorbele comunică, simbolul comuniază. Pe de altă parte, simbolul nu este numai un mod de exprimare, ci şi un mod de existenţă, de trăire, de fiinţare, căci face legătura ci originarul pe orizontală, şi cu Principiul pe verticală. Simbolul este lumea omului paradisiac. Orice există este simbol şi ascunde sensuri care vivifică. Căci simbolurile sunt punţi aruncate de Dumnezeu pentru ca omul să poată trece peste abisul dintre pământ şi cer. A descoperi sensul simbolului înseamnă a-l trăi; şi a-l trăi înseamnă a întrupa puterea lui sfinţitoare. Căci simbolul e punte şi scară pentru vehicularea harului, simbolul este limbajul de comuniune al îngerilor cu omul.

Revenind din această perspectivă la parabola Semănătorului, sensurile se luminează. Iisus pleacă de la înţelesul direct, concret al unei ocupaţii cunoscute fiecărui cultivator: semănatul. Acest act esenţial pentru vieţuirea omului presupune un semănător, un pământ de semănat, o sămânţă şi condiţii de rodire. Trei din aceste condiţii sunt nefavorabile în parabolă: locul de lângă drum, unde sămânţa e mâncată de păsări; locul stâncos unde nu se pot prinde rădăcinile; şi locul cu spini care înăbuşă sămânţa. A patra sămânţă căzută pe pământ bun dă rod însutit. În aparenţă sfaturi pentru plugari. Cum apostolii, care erau pescari, nu prea înţeleg mare lucru, Iisus le dezvăluie mai mult decât sensul direct al acestei parabole (Mt. 13.19). Spunând că sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu, El îi dă de la început o dimensiune ontologică, proiectând-o in principio şi situând-o pe planul cunoaşterii. Semănător, sămânţă, semănare, iată o triadă de termeni care integrează o totalitate în unitate, constituind însăşi creaţia. Parabola se transformă astfel într-un mit originar al posibilităţilor de cunoaştere ale omului. Spunând apoi că pământul este inima omului, Iisus întemeiază o antropologie a înţelegerii cu inima, a trăirii acestei cunoaşteri. Cele patru sensuri ale parabolei în plan orizontal se axează pe pierderea, păstrarea şi îngrijirea (cultivarea) seminţei. Sămânţa nu este pusă în cauză căci semănătorul seamănă, ca să spunem aşa, à tous vents. Pierderea este imputabilă deci numai omului. Libertatea lui de alegere este totală, deci şi responsabilitatea. Sămânţa pierdută într-un fel sau altul este cuvântul pierdut. Unii îl pierd pentru că nu-l înţeleg şi diavolul îl fură. Primirea cuvântului fără fixarea lui în inimă, fără veghea asupra lui, este fără efect. Numai din inimă diavolul nu-l poate fura căci inima este centrală şi este ascunsă, iar adversarul nu are acces la centru dacă acesta e păzit (paza inimii); diavolul este periferic. Alţii pierd cuvântul pentru că îl uită sau se leapădă de el constrânşi de împrejurări. Alţii nu-l îngrijesc şi nu rodeşte, înăbuşit de îngrijorările zilei. În sfârşit cei care-l primesc, îl fixează în inimă. Îl veghează şi-l îngrijesc, se pot bucura de un rod însutit. Căci un singur cuvânt poate genera o lume. Iisus a început tâlcuirea parabolei acordând principalul sens cunoaşterii: “Când un om aude cuvântul privitor la Împărăţie şi nu-l înţelege, vine cel rău  şi răpeşte ce-a fost semănat în inima lui.” Iisus sfârşeşte punând accentul încă odată pe cunoaştere: “Iar sămânţa căzută pe pământ bun este cel ce aude cuvântul şi-l înţelege; el adună roadă: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci” (Mt. 13.19-23). Rodirea nu e egală căci nici pământul nu e acelaşi, nici îngrijirea. Oricum, condiţia capitală a rodirii este înţelegerea (intelligit; syniesis), această pătrundere în miezul adevărului, această identificare cu el. Căci miraculoasa sămânţă odată primită în inima omului, cum spune Iisus, “fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua, sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum” (Mt. 4. 27). Acesta este misterul Cuvântului divin.

Între cei doi poli ai parabolei, între sensul primar şi cel suprem, este tot intervalul existenţei pe care simbolul îl acoperă cu semnificaţii mai mult sau mai puţin evidente. Din înţelegerea sensului suprem al simbolului decurg toate celelalte căci originea lui este non-umană. Cu cât coborâm mai jos cu atât semnificaţiile se restrâng ca şi rodirea seminţei: o sută, şaizeci, treizeci. Să vedem câteva din aceste semnificaţii. Folosind simbolismul alchimic, cele patru moduri de încolţire a seminţei sunt legate de cele patru elemente, după însuşirile lor şi după temperamentele umane care le corespund. Pământul (stânca) este rece şi uscat; apa face să prolifereze buruienile (sentimentalism, patimi); din aerul uscat vin păsările hoaţe (demonul, mentalul agitat); toate acestea fac ca sămânţa să nu poată rodi. Inima omului, elementul foc, are şi lumina şi căldura care fac ca planta să încolţească, să crească şi să dea rod. Chiar modul de îngrijire, de cultivare a seminţei se explicitează în temeni hermetici: inima este athanorul; materia primă este sămânţa; focul este credinţa sau cunoaşterea, iar procesul trebuie condus încet, cu răbdare (suaviter) de către om pentru ca rodul să crească şi să se maturizeze, pentru a obţine transmutarea, multiplicarea simbolizată de rodul însutit. A cultiva sămânţa cunoaşterii este ea însăşi o artă hermetică, arta grădinarului care in principio a fost Iisus. O altă semnificaţie se obţine printr-o transpoziţie macrocosmică când parabola simbolizează chiar creaţia lumii. Semănătorul este însuşi Creatorul care aruncă ideile divine (logoi spermatikoi) în substanţa primordială, în haosul originar (tohu va bohu) din care apoi se dezvoltă întreaga creaţie. Revenind la planul uman, sămânţa este destinul care conţine toate virtualităţile viitoarei făpturi, depinzând de ambianţă şi de arta grădinarului ca unele să se împlinească şi altele nu. Aşa cum sămânţa poate fi şi un simbol al creaţiei omeneşti ca o continuare a creaţiei divine. A semăna cuvinte echivalează cu transformarea ideilor în expresie. Cartea devine o grădină a transmutaţiilor spirituale (hortus alchemicum).

Sensurile menţionate, ca şi altele asupra cărora nu insistăm, fac din parabola Semănătorului o parabolă cheie, un arhetip al parabolei din care decurg multiple aspecte. În evanghelia după Matei această parabolă este urmată de alte şase pilde cu care formează ca o constelaţie de şapte simboluri ale Împărăţiei cerurilor, ale lumii şi ale cunoaşterii, în jurul Polului divin. Pe măsură ce înaintăm în aceste pilde amploarea lor se restrânge, dar ele cresc în concentrare şi exaltare.

Direct legată de parabola Semănătorului este parabola Neghinei. Dacă prima parabolă are un sens mai ales ontologic, a doua este mai ales cosmologică. Aici apare capital rostul Răului. Dacă în prima parabolă răul era numai una din cauzele care împiedică rodirea seminţei, în a doua răul apare ca operă a unui fel de demiurg care seamănă neghină după ce Creatorul a semănat sămânţa bună. Răul participă deci la creaţie de la începuturi. “Împărăţia Cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. Dar pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghina între grâu, şi a plecat” (Mt. 13.24-25). Nu poate fi vorba de un dualism originar întrucât Răul nu acţionează concomitent cu Creatorul, ci mai târziu. S-ar putea spune că timpul este mediul Răului. În sens microcosmic e de remarcat că semănatul neghinei nu e posibil decât datorită lipsei de veghe a omului (“pe când dormeau oamenii”). Pe de altă parte, sună ciudat recomandarea semănătorului ca neghina să nu fie smulsă şi scoasă decât la seceriş. Răul va coexista deci cu Binele până la Judecata de apoi. Operaţia alchimică a separării de reziduuri va avea loc abia la sfârşit când neghina va fi aruncată în foc. Sensul alchimic al parabolei este marcat aşadar de o operă la negru, semănarea neghinei, şi de o operă la roşu, lipsind opera la alb (purificarea). “Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în împărăţia Tatălui lor” (Mt. 13.43). Acest aspect al parabolei ni se pare valabil din perspectivă macrocosmică; din perspectivă microcosmică însă opera la alb nu poate fi eliminată. Răul trebuie dacă nu smuls din rădăcini, ceea ce ar fi imposibil, cel puţin tăiat (plivit) ca să nu înăbuşe planta, acesta fiind de altfel rostul purificărilor de tot felul. – Sensul deplin al parabolei este explicat de Iisus apostolilor, după ce a dat drumul noroadelor. “Cel ce seamănă sămânţa bună este Fiul Omului. Ţarina este lumea; sămânţa bună sunt fiii Împărăţiei; neghina sunt fiii Celui rău. Vrăjmaşul care a semănat-o este Diavolul; secerişul este sfârşitul veacului; secerătorii sunt îngerii. Deci cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfârşitul veacului” (Mt. 13.37-40). Nu e nici o îndoială că parabola este un simbol al Creaţiei, dar şi al sfârşitului lumii, care ocupă un loc din ce în ce mai important în propovăduirea lui Iisus.

O altă pildă legată de simbolismul seminţei este aceea a Grăuntelui de Muştar. Puterea Cuvântului, a Spiritului este atât de mare încât, deşi mic în lumea noastră, el poate deveni cel mai important în Împărăţia cerului unde “…se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui” (Mt. 13.32). Între cantitate şi calitate nu este comună măsură, diferenţa între una şi alta fiind de nivel, ceea ce face posibil miracolul transmutării. În plus, această pildă este şi o ilustrare a analogiei în sens invers care poate fi aplicată şi cunoaşterii atât de neglijate în lumea noastră, dar putând urca până la cer pe copacul vieţii în care sălăşluiesc îngerii.

În sfârşit a patra pildă care continuă simbolismul seminţei este aceea a Aluatului, deci a rodului care slujeşte ca materia prima pentru facerea pâinii. Dospirea aluatului (lucrarea interioară) care-l face să crească peste măsură este un alt înţeles al transformării substanţei în pâinea cea spre fiinţă, în trecerea de la cantitate la calitate producându-se sporirea miraculoasă.

Celelalte trei pilde, abia schiţate de Iisus într-un mod concentrat, sapienţial, sunt cea a Comorii ascunse în ţarină, cea a Mărgăritarului cumpărat şi păstrat de negustor, şi cea a Năvodului cu care se prind peşti buni şi răi, separându-se apoi unii de alţii. Toate trei conţin aspecte diferite ale lucrului mic în aparenţă dar cu valoare imensă în realitate aşa cum este şi Împărăţia Cerului, şi Cuvântul adevărului. Apare în plus ideea că acest cuvânt-sămânţă este ascuns şi nu poate fi găsit decât cu trudă, apoi separat de ceea ce este rău şi păstrat cu grijă ca o comoară celestă. Căci spre deosebire de mărgăritarele pe care unii le aruncă la porci din ignoranţă, omul din parabolă păstrează mărgăritarul, devenind depozitarul unui tezaur care-l duce în Împărăţia Cerului. Tot aşa cum poate deveni pescar de oameni, dacă nu chiar pescar al lui Iisus, El însuşi simbolizat de peşte.

Şi pentru a sublinia aspectul de cunoaştere revelatoare de mister al acestor pilde, Iisus încheie seria celor şapte spunând: “De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia Cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi” (Mt. 13.52). Acest final deschis ne lasă parcă pe fiecare să-l continuăm şi să găsim calea de a scoate adevărul din ascuns, de a-l separa prin discriminare de ce este rău,  pentru a-l păstra, strângându-ne astfel comori în Cer. Dacă macrocosmic alegerea între bine şi rău se face de către îngeri la Judecata de apoi (“secerătorii sunt îngerii”), microcosmic această alegere trebuie făcută de orice om care caută Împărăţia Cerurilor, prin cunoaştere, precum acest simbolic gospodar.

Dacă a căuta Împărăţia Cerurilor este cel mai înalt ţel al omului, cele şapte parabole ale Semănătorului arată – credem – şi drumul pentru a împlini această realizare. Iisus ne întinde o scară de la pământ la cer, o scară ale cărei trepte simbolice sunt tot atâtea staţiuni spre El. Aceste trepte se pot grupa în două părţi de 4 şi 3 trepte: primele patru fiind legate de simbolismul seminţei şi al transformărilor ei, iar celelalte trei de simbolul comorii. Căci sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu în inima omului, deci în vasul fiinţei noastre, inclusiv posibilităţile ei de rodire. Iar în inima luată ca un athanor sămânţa va suferi o serie de procese care vor avea drept rezultat o reală transformare a întregii fiinţe. Primul proces e acela de separare de răul care poate împiedica sămânţa să încolţească. Nu trebuie lăsat vrăjmaşul să fure sămânţa, să fure cuvântul care e primul impuls, prima intenţie bună, ascendentă. Nu trebuie lăsat să semene intenţia sa, gândul rău care odată încolţit e dificil de smuls. Concomitent trebuie dusă lupta împotriva împietririi inimii, împotriva indiferenţei şi a uscăciunii care nu lasă nici o şansă încolţirii şi creşterii seminţei celei bune. Odată sămânţa încolţită lupta trebuie dusă pentru smulgerea buruienilor, a patimilor de tot felul care pot sufoca planta. Este un proces continuu de purificare, care împreună cu actul de umidificare ajută la creştere şi rodire. În parabolă nu se vorbeşte de rolul căldurii şi luminii decât în mod negativ, ca arşiţă, (“dar când a răsărit soarele, s-a pălit…”), însă e cert că fără focul lent al athanorului planta nu poate creşte şi rodi. Despre aceste procese pregătitoare exprimate în simbolismul culturii pământului şi al grădinăritului par să ne vorbească primele două pilde. Omul trebuie să-şi fie propriul grădinar, urmând pilda grădinarului divin.

Cu parabola Grăuntelui de muştar şi a Aluatului se produce un alt proces, acela de transmutare, de trecere de pe un plan pe altul, proces care provoacă saltul din planul omenesc în cel ceresc. Numai aşa se poate obţine acel rod însutit de care vorbeşte prima pildă. Este o rupere de nivel care trece de pe pământ în paradis unde este pomul vieţii în care sălăşluiesc îngerii cu care omul poate deveni asemenea. În limbaj alchimic, se trece de la opera la negru care semnifică putrezirea seminţei în pământ, deci pregătirea materiei prime, la opera la alb care este atingerea centrului stării umane, realizarea paradisului terestru. Cu aceasta se încheie parcurgerea primelor patru trepte simbolizate de cele patru pilde ale seminţei, şi în acelaşi timp parcurgerea drumului orizontal de la periferie la centru.

Cu următoarele trei pilde se trece într-un domeniu mult mai tainic, acela al comorilor ascunse, se trece în domeniul transformării spirituale pe verticală. Simbolismul vegetal este înlocuit cu simbolismul mineral al pietrei preţioase: paradisul pământesc se proiectează în Ierusalimul ceresc. Şi pentru a încununa această operă de realizare transcendentă, ultimul simbol cu care omul trebuie să se identifice este acela al peştelui, care e constelaţia Peştilor, care-l simbolizează pe Iisus. Această ultimă treaptă este desăvârşită de acel “cărturar care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia Cerurilor”. Ultima staţiune nu poate fi realizată decât prin cunoaştere.

Aşadar, dacă învăţătura directă către apostoli, aşa cum am spus mai înainte, se încheie cu arătarea unor trepte iniţiatice pe calea spre Iisus (Mt. 10.41-41), şi învăţătura prin parabole urmează aceeaşi cale de desăvârşiri iniţiatice. Cu adevărat Iiisus spune despre Împărăţia Cerurilor “lucruri ascunse de la facerea lumii” (Mt. 13.35).

b). Ca un complement firesc al parabolei Semănătorului urmează minunea-parabolă a Înmulţirii Pâinilor şi Peştilor. Dacă prima parabolă pune problema Împărăţiei Cerurilor şi a câştigării ei de către om, având şi un sens ascuns, iniţiatic, şi adresându-se mai degrabă apostolilor, a doua parabolă se adresează direct mulţimilor care, pentru că nu înţeleg sensurile mai înalte, sunt mai sensibile la manifestările concrete, mai ales când au şi caracter miraculos. Dacă în parabola Semănătorului, Cuvântul este esenţa cunoaşterii deschizând o cale interioară spre desăvârşire, în parabola Înmulţirii Pâinilor predomină aspectul substanţial fiind vorba de săturarea directă a foamei mulţimilor, chiar dacă într-un alt sens este vorba şi de o foame spirituală săturată prin duh. Această minune-parabolă, singura pe care o relatează evanghelistul Ioan, capătă acolo o semnificaţie totală, prin faptul că pâinea devine un atribut al lui Iisus, după cum se va vedea.

De ce totuşi Înmulţirea Pâinilor comportă două episoade atât la evanghelistul Matei cât şi la Marcu, ceea ce nu se întâmplă cu nici o altă minune-parabolă? Poate pentru că dualitatea este începutul înmulţirii. Sau poate pentru că în al doilea episod perspectiva este mai curând esenţială, peştii nemaiavând număr, iar minunea se petrece pe munte (Mt. 15.29) şi nu într-un pustiu la marginea mării ca în primul episod (Mt. 14.15). Să mai remarcăm apoi că înainte de prima Înmulţire mulţimile erau la capătul unui drum de o zi prin pustiu, într-un fel deci epuizate de spaţiu, iar înainte de a doua Înmulţire erau după trei zile de ascultare a lui Iisus, obosite deci de timp (Mt. 15.32). Cele două episoade par să formeze o singură lucrare cu două aspecte complementare, un singur ciclu cu două părţi componente. În acest sens cel 5 pâini din primul episod şi cele 7 pâini din al doilea împlinesc într-adevăr un ciclu (12), ca şi cei 5000 de bărbaţi cărora li se adaugă apoi alţi 4000. Oricum ar fi repetarea acestui important miracol subliniază şi mai mult semnificaţia lui simbolică. Cu atât mai mult cu cât cele două episoade sunt despărţite în evanghelii de discuţia cu Femeia Cananeancă, în care e vorba de importanţa firimiturilor care cad de la masa stăpânilor. Dar să vedem mai îndeaproape minunea-parabolă a Înmulţirii Pâinilor şi Peştilor.

Minunile lui Iisus operează în genere asupra oamenilor vindecându-i de boli, înviindu-i chiar din morţi. Minunea Înmulţirii Pâinilor este dublă: operând asupra naturii (înmulţirea celor cinci pâini şi doi peşti), ea operează ca o consecinţă şi asupra omului (potoleşte foamea mulţimilor). În primul rând înmulţirea este o operaţiune cantitativă: creşte numărul celor cinci pâini şi doi peşti până la a sătura 5000 de bărbaţi. Şi ca să nu avem impresia că este doar o aparenţă de săturare, evanghelistul spune: ”…şi au ridicat 12 coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese de peşti” (Mrc. 6.43). Nu e deci nici o îndoială că mulţimea a mâncat efectiv, nu s-a săturat numai printr-un efect de autosugestie, cum s-ar putea spune astăzi într-o lume care nu mai crede în minuni.

Mai întâi Iisus le spune apostolilor: “Daţi-le voi să mănânce.” Este desigur o aluzie la misiunea lor viitoare care va trebui să hrănească creştinătatea cu Cuvântul divin. Dar deocamdată apostolii nu au acest har. Căci înmulţirea o face Iisus prin puterea harului. “El a luat cele cinci pâini şi doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile…” (Mrc. 6.41). Binecuvântarea operează deci asupra pâinilor şi peştilor nu numai înmulţindu-le ci şi sfinţindu-le, făcându-le deci purtătoare de har. La fel va binecuvânta Iisus pâinea şi la Cina cea de Taină. “Pe când mâncau ei, Iisus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat-o, a frânt-o şi a dat-o ucenicilor” (Mrc. 14.22). Frângerea pâinii reprezintă într-un fel înmulţirea ei materială: dintr-o bucată se fac două. Iar doi este începutul multiplicării. Unitatea se manifestă înmulţindu-se, ca în orice geneză. Dar, prin binecuvântare, prin coborârea harului fiecare bucată de pâine redevine unitate. Această dublă lucrare de frângere şi binecuvântre constituie o operaţie de solve-coagula, constituie misterul harului care se distribuie omului fără să se împartă, fără risipire panteistă, ci rămânând în unitate, conferind în acelaşi timp unicitate fiecărei părţi din creaţie. De aici rezultă aspectul superior al înmulţirii pâinilor: oamenii care sunt săturaţi biologic sunt în acelaşi timp şi sfinţiţi, căci pâinea pe care o mănâncă este consacrată. Este o “anafură” (a purta în sus, a înălţa), mai mult, după exemplul de la Cină pâinea este trupul lui Iisus, iar minunea înmulţirii pâinilor este o prefigurare a împărtăşaniei. De altfel, în relatarea lui Ioan (6.4) se spune că Paştele, praznicul iudeilor, era aproape. Indirect e vestită jertfa lui Iisus. Există însă cel puţin o deosebire între momentul Înmulţirii şi cel al Cinei: la ultimul, Iisus adaugă, “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu” (Mt. 14.22). Aşadar mulţimilor Iisus le-a dat o pâine sfinţită (anafură), iar apostolilor le-a dat însuşi trupul său (cuminecătură).

Dar dacă pâinea este suportul substanţial al harului, peştii vor fi aspectul esenţial, corespunzând vinului şi respectiv sângelui lui Iisus. De altfel peştele este peste tot simbolul binecunoscut al lui Iisus chiar prin numele lui (Ichtheous = Iisus Christos Dumnezeu). Mâncând pâinea şi peştii, mulţimea şi-a potolit nu numai foamea ci şi setea, peştele fiind semn acvatic. Prin gura evanghelistului Ioan se zice: “…le-a dat şi din peşti câţi au voit” (6.11). Esenţa este nelimitată, de aceea Dumnezeu dă duhul fără măsură. Ambele sunt în fond simboluri ale lui Iisus care spune: “Eu sunt pâinea vieţii” (In. 6.35) şi indirect: “Eu sunt apa vie” (In. 4. 20) şi “Eu sunt viţa” (In. 15.1). Cei ce mănâncă pâinea şi peştii binecuvântaţi de Iisus au hrană spirituală. Dar cei ce gustă din pâinea şi vinul de la Cina de Taină nu vor mai flămânzi şi nu vor mai înseta niciodată. Acestea par să fie semnificaţiile principale legate de Înmulţirea Pâinilor şi Peştilor: o triplă potolire a foamei: fizică. sufletească şi spirituală. Căci corpul are nevoie de hrană materială, sufletul de hrană spirituală şi spiritul are nevoie de identificarea cu Sinele. Cum spune chiar Iisus, “Lucraţi nu pentru mâncarea pieritoare, ci pentru mâncarea care rămîne pentru viaţa veşnică şi pe care v-o va da Fiul Omului…”

Ce semnificaţie să aibă însă cifrele pe care le conţine această minune care este şi o parabolă, după cum s-a văzut? De ce 5 pâini şi 2 peşti şi nu invers, sau de ce nu câte unul de fiecare? Poate pentru a arăta că suntem totuşi în multiplicitate. Numărul 5 format din 4 + 1 este simbolul pământului (4) în care e prezentă însă şi unitatea, aşa cum este şi simbolul omului (microcosmosul). În acelaşi timp 5 este simbolul crucii: patru braţe plus centrul. Frângând cele cinci pâini Iisus face aluzie la jertfa sa, indirect la răstignire. Cei doi peşti simbolizează polarizarea unităţii în dualitate, începutul oricărei creaţii, separarea cerului şi pământului, dar şi cele două naturi ale lui Iisus Hristos. Suma celor 5 pâini şi 2 peşti este numărul 7, simbol al cerurilor planetare, deci al Urcării omului spre cer.

Să remarcăm că în a doua înmulţire a pâinilor e vorba de 7 pâini şi câţiva peştişori. – Mai departe se spune că mulţimea s-a aşezat jos în grupuri de câte 50 şi 100 de oameni; “şi erau ca la 5000 de bărbaţi” (Mrc. 6.44). Sunt numere multiple de 5 şi de 10, simboluri ale microcosmosului uman, ale numărului perfect şi ale umanităţii în genere. Iar cele 12 coşuri de firimituri simbolizează un ciclu încheiat.    În a doua înmulţire a pâinilor s-au ridicat 7 coşuri de firimituri. Cele două numere 7 şi 12 reprezintă perspectiva planetară şi respectiv cea zodiacală. La Cina de Taină se frânge o singură pâine în 12 porţii, încheind ciclul acestei înmulţiri miraculoase.

Sub un alt aspect, minunea are loc în amurg: “Locul acesta este pustiu şi ziua este pe sfârşite,” spun ucenicii lui Iisus. Este acel moment al zilei când apare lumina lină, când se deschide o poartă strâmtă spre cer, o clipă atemporală. Este momentul în care mulţimile se hrănesc nu numai cu pâine şi peşte, ci şi cu cuvântul lui Iisus. Este un timp privilegiat, timpul Cinei de Taină. Dar şi spaţiul, locul unde se întâmplă minunea e semnificativ. Iisus trece cu corabia într-un ţinut deşert. Este o retragere după depăşirea mării pasiunilor. Mulţimile îl urmează în acest loc deşert, un loc de purificare şi asceză, ca să-i asculte cuvântul. “…Şi a început să-i înveţe multe lucruri” (Mrc. 6.34). Cum se face însă că atunci când se aşează jos ca să mănânce, oamenii stau pe iarbă? “Atunci le-a poruncit să-i aşeze pe toţi, cete-cete, pe iarba verde” (Mrc. 6.39). În pustiu, pe iarba verde? Pare o contradicţie, dar cum Scriptura nu poate conţine contradicţii este desigur un paradox. Semnificaţia lui devine simbolică. În momentul în care Iisus calcă în pustiu, acesta înverzeşte, se transformă într-un loc paradisiac. Din deşert, din materie atomizată, devine cosmos. Mulţimea haotică se structurează: “…pentru că erau ca nişte oi fără păstor,” ne spune evanghelistul. Poate că acesta e şi sensul aşezării mulţimilor în pâlcuri de câte 50 şi 100 de oameni, mici insule vii în marea de nisip. Un arhipelag, ca o mulţime de constelaţii, apărând pe cerul în amurg.

Iată deci că minunea, marea minune nu este numai hrănirea unei mulţimi cu 5 pâini şi 2 peşti, ci transformarea unui pustiu în loc paradisiac, a unui sfârşit de ciclu într-o clipă de veşnicie, resacralizarea unei lumi. Şi este de presupus că cele 12 coşuri de firimituri nu vor fi aruncate, căci în reziduuri stau ascunşi germenii viitorului ciclu. Aceste firimituri pot fi seminţele care să genereze recolta unei noi umanităţi. Căci Iisus a zis: “Strângeţi firimiturile care au rămas, ca să nu se piardă nimic” (In. 6.12).

*

După minunea Înmulţirii celor cinci pâini şi doi peşti mulţimile se împrăştie; ucenicii se întorc pe mare cu corabia spre Bethsaida (casa pescarului); iar Iisus rămâne singur. Trei destine exemplare. După momentul de graţie când totul devenise o turmă şi un păstor, lumea recade în timp. Mulţimea se risipeşte în noapte, unii se vor fi săturat nu numai cu pâine şi peşte, ci şi cu cuvântul lui Iisus; dar le va veni din nou foame şi câţi dintre ei vor mai căuta şi vor mai auzi învăţătura atothrănitoare. Ucenicii se întorc şi ei în lumea periclitată, dar ei sunt pe o corabie. Navighează din nou pe marea pasiunilor, dar o vor traversa căci au o cârmă. Şi au hrană, căci au luat probabil cu ei pe corabie şi cele 12 coşuri cu firimituri de la cina miraculoasă. Iisus a rămas din nou singur. “După ce şi-a luat rămas bun de la norod, s-a dus în munte ca să se roage. Când s-a înnoptat, corabia era în mijlocul mării, iar Iisus era singur pe ţărm” (Mrc. 6.46-47). Mulţimea împrăştiată în noapte; ucenicii în corabie, dar pe mare; Iisus singur rugându-se pe munte şi aşteptând pe ţărm. O admirabilă imago mundi. Iisus-omul îşi reîncarcă duhul cu întunericul luminos al energiilor divine. Dar se şi roagă pentru omenire. Iisus stă pe ţărm la limita între munte şi mare, între dumnezeire şi om, între verticală şi orizontală, în centrul universului, ca Fiu al Omului şi Rege al Lumii. Singurătatea lui este tăria lui, e Unitatea.

Între timp, ucenicii intraseră cu corabia în vâltoarea unei furtuni. Părăsindu-l pe Iisus, ei reintră în lupta cu lumea şi cu ei înşişi. Deşi corabia îi adăposteşte, vântul e puternic. Iisus pleacă să-i salveze mergând pe mare. Pe el furtuna nu-l atinge . Vântul e vehiculul lui. Evanghelistul spune: “Şi în a patra strajă din noapte, a mers la ei, umblând pe mare, şi voia să treacă pe lângă ei” (Mrc. 6.48). Noaptea este un simbol al ignoranţei, al labirintului, al rătăcirilor, dar suntem la a patra strajă, deci spre dimineaţă, când se îngână ziua cu noaptea. Se apropie deci răsăritul. Dacă Iisus a stat în lumina lină a amurgului, el este acum lumina aurorei. Ciclul zilei s-a încheiat, urmează noaptea furtunii, va începe o zi nouă. Iisus vrea să-i ajute pe ucenici să traverseze marea, noaptea şi furtuna. Dar de ce atunci Iisus “voia să treacă pe lângă ei”? Poate e un semn că Iisus trece mereu pe lângă noi; omul e liber să-l oprească sau nu. La fel va trece Iisus după Înviere pe lângă cei doi apostoli în drum spre Emaus, până când ei îi vor spune: “Rămâi cu noi” (Lc. 24.28). În fond Iisus este întotdeauna lângă noi: “Vocatus atque non vocatus, deus advenit,” spune Boethius. Noi trebuie însă să-i cerem să intre în corabia noastră. Şi ucenicii n-o fac pentru că sunt înspăimântaţi. Ei sunt cuprinşi de spaimă şi nu-l pot privi pe Iisus în slava luminii increate a Taborului; dar şi în noaptea existenţei nu-l cunosc, din teamă. Iisus le pare o nălucă. E bine că ucenicii se tem  de năluci care pot fi înşelătoare, dar e rău că nu-l recunoasc pe Iisus. E grea alegerea la ceasul nopţii şi al furtunii, la ceasul spaimelor când umblă demonii ca nălucile. Dar în momentul de care vorbim era spre dimineaţă, când demonii fug şi numai Iisus poate să apară, în faptul zilei, ca domn al aurorei. Ucenicii nu se dumiresc decât atunci când Iisus le spune: “Îndrăzniţi, Eu sunt, nu vă temeţi” (Mrc. 6.50). Cuvântul este mai adevărat şi mai puternic decât imaginea în momentele grele. Dar pentru ca să-l recunoaştem pe Iisus, pentru ca el să ni se dezvăluie din mister, trebuie să îndrăznim. Nu putem să ajungem la el, nu putem să-l cunoaştem decât printr-o veghe activă. Cunoaşterea nu e pasivitate, cunoaşterea e luptă. “Bateţi şi vi se va deschide, cercetaţi şi veţi afla…” Ca şi Iacob în luptă cu Dumnezeu, ca şi Iov. Şi altă dată Iisus le va spune ucenicilor: “Îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Corabia îi adăposteşte de furtună, dar îndrăzneala vine din inimă, ca şi cunoaşterea intelectuală. Dublul simbol al Graalului, din afară şi dinlăuntru, păstrează şi regenerează forţa cunoaşterii. Nu poţi să depăşeşti lumea şi să-l cunoşti pe Hristos decât prin curajul intelectual de a ignora lumea ca să-l cunoşti pe el. În versiunea evanghelistului Matei, apostolul Petru, după ce Iisus îl cheamă, îndrăzneşte să pornească spre el mergând pe mare (Mt. 14.29). Atunci când Dumnezeu te cheamă, curajul vine. Şi totuşi, Petru se teme. “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” îl mustră Iisus. E un semn că fără dorinţa de a ajunge la Iisus şi fără credinţă că vom ajunge, nu-l putem cunoaşte. Credinţa neîndoită se transformă în certitudine, prin cunoaştere.

Ucenicii nu au crezut propriu-zis că este Iisus decât după ce a păşit în corabie. “Şi după ce au intrat în corabie, a stat vântul” (Mt. 14.32). A stat vântul furtunii, când a adiat suflul lui Iisus. E dramatică această luptă a ucenicilor nu numai cu elementele, cu lumea, ci şi cu ei înşişi pentru a ajunge la Iisus. Ei luptă cu îndoiala lor, care e nevoia de a-l simţi concret, ca şi Toma după Înviere. La ucenici necesitatea e mai puternică decât intelectul. Teama lor, odată Iisus ajuns pe corabie, se transformă în mirare. “Ei au rămas uimiţi şi înmărmuriţi, ” spune evanghelistul Marcu (6.51). De ce nu crezuseră de la început în Iisus? Evanghelistul explică: “…căci nu înţeleseseră minunea cu pâinile, fiindcă le era inima împietrită” (Mrc. 6.52). Adevărata cunoaştere o săvârşeşte inima, nu mintea. Ucenicii nu înţeleseseră sensul acelui unic moment al prefacerii pâinii şi peştilor în hrană spirituală. Nu înţeleseseră că se aflau la o Cină de Taină. Căile cunoaşterii sunt dificile chiar şi pentru ucenici. Întorcându-se în furtună ei se comportă aproape ca nişte profani. Iisus ştie lucrul acesta şi de aceea îi priveşte în noapte de pe ţărm, aşteptând să le vină în ajutor. Nu potoleşte de la început furtuna, poate chiar o stârneşte, pentru ca ucenicii să-l cheme. Atotştiutor, Iisus ne priveşte tot timpul, ne veghează, trece pe lângă noi, e cu noi. Dar dacă ne e teamă, dacă n-avem credinţă şi curaj spiritual, dacă nu-l chemăm cu îndrăzneală, ne scufundăm. Mila lui e însă mare şi trece peste temerile, peste îndoielile noastre, peste necredinţa noastră. Mai curând sau mai târziu, Iisus tot vine. Fie şi la Apocalipsă. Chemarea noastră trebuie să fie, ca şi a Miresei, “Doamne, vino! Maranatha” (Ap. 22.17).

5.  Schimbarea la Faţă

Cu cele două parabole-cheie, a Semănătorului şi a Înmulţirii Pâinilor, Iisus pare să încheie al doilea itinerar al propovăduirii sale în lume. Iată cum Cuvântul-sămânţă şi Pâinea sunt două simboluri pe care Iisus le leagă, aşa cum făcuse încă de la începutul propovăduirii sale când răspundea ispitei demonului care-i ceruse să prefacă piatra în pâine: “Omul nu trăieşte numai cu pâine ci şi cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4.4). Piatra-Pâinea-Cuvântul sunt trei realităţi care constituie una din axele simbolice ale învăţăturii lui Iisus şi care străbate cele trei lumi: corp-suflet-spirit, ajungând până în miezul divinului. Să remarcăm de asemenea că cele două parabole se încheie cu o referire la simbolul peştilor care nu e altceva decât simbolul lui Iisus.

Privind retrospectiv tot acest al doilea itinerar al lui Iisus se poate spune că cele trei modalităţi ale lui de a-şi face cunoscută doctrina şi practica se sfârşesc toate în unitatea divinităţii sale. Miracolele îşi ating apex-ul în Învierea Fiicei lui Iair care este în acelaşi timp şi simbolul Învierii lui Iisus, deci al obţinerii nemuririi spirituale. Învăţătura directă se încheie cu revelaţia unui mister făcută apostolilor şi care se referă tot la Înviere: “Adevărat vă spun că unii din cei care stau aici nu vor gusta moartea până nu vor vedea pe Fiul omului venind în Împărăţia sa” (Mt. 16.28). În sfârşit parabolele lui Iisus duc spre acelaşi ţel, spre obţinerea Împărăţiei Cerurilor prin transformarea seminţei în Cuvânt şi a acestuia în Pâinea noastră cea spre Fiinţă. Ritual, doctrină, simbol converg spre acelaşi punct suprem care este manifestarea lui Iisus, care este desăvârşirea. Toate aceste desfăşurări se petrec între două furtuni pe mare, simbol al apelor inferioare pe care se agită existenţa apostolilor, dar şi al apelor superioare pe care pluteşte imperturbabil Iisus.

Şi pentru că finis coronat opus, pentru ca spusele şi faptele lui Iisus să nu rămână fără temei, iată că El îşi încheie acest al doilea itinerar spiritual cu un unic miracol-parabolă, cu Schimbarea la Faţă. Despre această supremă manifestare a dumnezeirii lui Iisus, teologia Sf. Grigore Palama a spus lucruri esenţiale. Pe muntele Taborului s-au arătat energiile increate ale Divinităţii sub forma unei lumini care i-a orbit o clipă pe cei trei apostoli Petru, Ioan şi Iacob, aceştia căzând cu faţa la pământ. “El s-a schimbat la faţă (transfiguratum est; metamorphote) înaintea lor; faţa lui a strălucit ca soarele şi hainele i s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17.2). Această transfigurare sau metamorfoză înseamnă nu numai trecere dincolo de formă, ci chiar dincolo de manifestare. Căci lumina care a acoperit faţa lui Iisus-Omul era lumina interioară, lumina lui Iisus-Fiul lui Dumnezeu. Evanghelistul Matei foloseşte soarele ca simbol al luminii ce nu poate fi privite. În acest moment cerurile s-au deschis şi s-a auzit glasul Tatălui, ca şi la Botez, ca şi înaintea Patimilor (In. 12.28). “Pe când vorbea el [Petru], iată că i-a acoperit un nor luminos cu umbra lui. Şi din nor s-a auzit un glas care zicea: Acesta este Fiul meu prea iubit (dilectus; agapetós),  întru care bine am voit (bene complacui; eudókesa);

pe El să-l ascultaţi” (Mt. 17.5). Rezultă din cele spuse că pe lângă lumina albă a hainelor (corpul glorios?), pe lângă lumina orbitoare a soarelui (faţa), mai apare şi o a treia lumină care nu se vede decât printr-un văl (norul luminos): e lumina divină increată pe care omul n-o poate vedea decât indirect (cel puţin în accepţia exoterică a acestei vederi). În acelaşi nor luminos a l-a văzut Moise pe Dumnezeu pe muntele Sinai (Ieşirea 24.17).

Relativ la această lumină ni se pare deosebită mărturia de mai târziu a Sf. Petru din Epistola a II-a: “Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul proorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări Luceafărul de dimineaţă (lucipherphosphóros) în inimile voastre” (2 Petru 1.18-19). Pe lângă asocierea glasului (Cuvântului) cu lumina, ca simboluri ale cunoaşterii, apare în acest verset şi lumina Luceafărului ca o lumină inefabilă care le depăşeşte în mister pe celelalte. E o lumină care luceşte “într-un loc întunecos” ce nu poate fi decât acea tenebră exprimată în evanghelie prin “norul luminos”, simbol al unei cunoaşteri apofatice. E o lumină care nu poate răsări decât în inimă, centrul cunoaşterii iluminative, contemplative. Faptul că glasul Tatălui şi Lumina Fiului se manifestă oamenilor numai la Botez şi la Schimbarea la Faţă este în legătură simbolică cu deschiderea porţilor cerului la intrarea în viaţa spirituală şi la desăvârşirea ei (in divinis). Lumina aceasta va mai apare la sfârşitul Apocalipsului, ca semn al unui “nou cer şi un nou pământ” când Iisus spune despre sine: “Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Ap. 22.16).

Apariţia luminii taborice are loc în timp ce Iisus se ruga (Lc. 9.29). E un indiciu că vederea şi cunoaşterea acestei lumini, care e o manifestare a Sophiei divine,

nu poate fi decât o împreună-realizare a rugăciunii şi a coborârii harului în inimă într-o energie supremă. Este echivalentul cunoaşterii simbolizate de vedere (cunoaştere iluminativă) care până la Iisus fusese realizată de Moise, profetul lumii vechi, şi de Ilie, proorocul sfârşitului, care apar acum alături de Iisus. Cei trei apostoli apropiaţi lui Iisus, Petru, Ioan şi Iacob, au fost învredniciţi să întrevadă o clipă această lumină transcendentă, dar nu s-o păstreze (o stare, nu o staţiune). Ei care dormiseră (lipsă de veghe) s-au trezit la apariţia glasului divin şi-au cerut să rămână acolo, făcând trei colibe pentru Iisus, Moise şi Ilie, trei sălaşuri omeneşti pentru ceea ce era dincolo de manifestare. După cum spune evanghelistul Luca,  “ei nu ştiau ce cer” (9.33). Dimensiunea intelectuală a luminii increate depăşea puterea lor de înţelegere din vremea aceea.

Iconografic, scena Schimbării la Faţă se încadrează în două triunghiuri, unul “esenţial” cu vârful în sus format de Iisus, într-o mandorla luminoasă, Moise şi Ilie, şi unul “substanţial” cu vârful în jos format din Petru, Ioan şi Iacob. Primul este simbolizat şi de munte, iar al doilea de peştera din munte, care este şi inima omului. Suprapuse, cele două triunghiuri formează pecetea lui Solomon (sau steaua lui David), simbol al universului sub aspectul lui secret (interior), în centrul căreia, nevăzut, este Tatăl. De aceea Iisus le spune apostolilor la despărţire: “Să nu spuneţi nimănui de vederea aceasta, până va învia Fiul Omului din morţi” (Mt. 17.9). Schimbarea la Faţă rămâne momentul atemporal de cea mai mare taină din viaţa lui Iisus.

*

Faptul cel mai uimitor în Schimbarea la Faţă este ruptura de nivel între manifestare şi Principiu, când legătura mai e posibilă doar prin lumina increată. În al doilea rând se afirmă explicit unitatea între Tatăl şi Fiul, şi implicit cea cu Duhul Sfânt ca dispensator al harului. Apoi se enunţă unitatea vieţii în duh a lui Iisus cu cei aleşi dintre cei morţi: Moise şi Ilie, care stăteau de vorbă cu Iisus, participau prin cunoaştere la divinitatea sa. Este evidentă apoi separaţia dintre Iisus şi cei aleşi dintre cei vii, care văd o clipă lumina, dar nu participă la ea. Separaţia devine o ruptură faţă de mulţime care nici nu poate vedea, nici auzi, şi desigur nici participa. Raporturile cele mai misterioase sunt poate cu cei aleşi. Se spune în Vechiul Testament şi în Evanghelii că omul nu poate vedea Faţa lui Fumnezeu. Nu ne vom opri aici asupra acestei teribile probleme care e numai un aspect al îndumnezeirii şi al sensurilor ei.

Vrem să scoatem însă în relief o spusă a lui Iisus pe care evanghelistul Matei o aşează înaintea Schimbării la Faţă, iar evanghelistul Luca imediat după, şi care răspunde limpede acestei probleme. Deşi în episodul de pe muntele Taborului cei trei apostoli par să întrevadă lumina lui Iisus şi să audă glasul Tatălui, ei sunt aruncaţi totuşi cu feţele la pământ. Ei participă la realitatea divină, dar nu se pot identifica cu ea. Dar spusele lui Iisus de care aminteam ni se par mult mai revelatoare: “Toate lucrurile mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu; şi nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul afară de Tatăl; tot astfel nimeni nu cunoaşte deplin pe Tatăl afară de Fiul, şi de acela căruia vrea Fiul să i-l descopere” (Mt. 11.27; Lc. 10.22). Mai întâi se afirmă aici unitatea între Tatăl şi Fiul, unitate bazată pe cunoaştere. Şi apoi, lucru esenţial, se afirmă posibiliatea cunoaşterii Tatălui de către cel căruia vrea Fiul să i-l descopere. Cum cunoaşterea înseamnă unificare, acest verset ni se pare a fi încununarea întregii propovăduiri a lui Iisus cu afirmarea categorică a posibilităţilor omului de îndumnezeire, nu atât prin vedere, ci prin cunoaştere iluminativă. Deşi nu vorbim acum despre evanghelia lui Ioan, nu putem să nu remarcăm că şi în această evanghelie Iisus spune, în Rugăciunea sacerdotală, acelaşi lucru: “Tată, a sosit ceasul! Proslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul Tău să te proslăvească pe Tine; după cum i-ai dat putere peste orice făptură ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora pe care i i-ai dat Tu. Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe care l-ai trimis Tu” (In. 17.2-3). Astfel împreună-petrecerea lui Moise şi Ilie cu Iisus, care pare o proiecţie a Treimii Sfinte, devine posibilă in divinis fiecărui ales căruia Iisus îi descoperă această supremă taină. După versetele citate se scrie: “Apoi Iisus s-a întors spre ucenici şi le-a spus deoparte: ferice de ochii care văd lucrurile pe care le vedţi voi” (Lc. 10.23). Cea mai mare fericire e îndumnezeirea, dar şi cel mai ascuns mister.

V DE LA SCHIMBAREA LA FAŢĂ LA INTRAREA ÎN IERUSALIM

La scurt timp după coborârea de pe muntele Taborului, Iisus trimite să propovăduiască încă 70 de ucenici (Lc. 10.10). Începe un nou drum spiritual care pe de o parte urmăreşte să difuzeze învăţătura prin cât mai mulţi la cât mai mulţi, pe de altă parte dezvăluie înţelesurile tainice ale doctrinei pentru cei aleşi. Termenul “cei aleşi” nu trebuie înţeles ca o elită, ca o castă închisă. “Cei aleşi” sunt cei care au atins un nivel spiritual în stare să-i mântuie şi cu atât mai mult să-i ducă la desăvârşire. Dacă în vremea lui Iisus “cei aleşi” erau doar apostolii şi ucenicii, în lumea creştină ei sunt cei care cred, cunosc, înţeleg şi urmează Cuvântul lui Iisus. Dar şi azi, ca şi atunci, “mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Iisus deosebeşte fără să separe aspectele mai înalte ale învăţăturii sale, aspectele interioare, de învăţătura pentru cei mulţi. Ca şi în itinerariile anterioare, vom urmări în continuare propovăduirea lui Iisus făcută fariseilor, mulţimilor şi apostolilor. Dintr-un alt unghi vom distinge între faptele lui Iisus miraculoase sau nu, între predica lui doctrinară şi între parabola sau predica lui simbolică. Faptă-Cuvânt-Parabolă sau Ritual-Doctrină-Simbol sunt cele trei planuri în care şi prin care Iisus se des-tăinuie oamenilor pentru ca ei să-l înţeleagă şi să se mântuiască, şi chiar mai mult, pentru cei aleşi să se poată îndumnezei.

1. Vindecări miraculoase (3)

Al treilea itinerar începe deci, ca şi celelalte, cu trimiterea înainte a celor 70 de ucenici pentru a-i pregăti calea. La întoarcerea lor aceştia îi spun lui Iisus: “Cei şaptezeci s-au întors plini de bucurie şi au zis: Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în numele tău” (Lc. 10.17). Este evident că puterea ucenicilor vine prin Numele divin. Dar importanţa pe care ei o acordă demonilor denotă cât de temută era în vremea aceea posesiunea. Lucrul pare curios şi totuşi este de înţeles că în vremuri tradiţionale demonul locuia nu numai mai aproape de om dar şi în om, căci infernul duce război acolo unde e mai puternică credinţa. Nici astăzi când mulţimile şi chiar aşa-zisele elite conducătoare sunt aservite demonului, prezenţa lui printre şi în noi nu e mai puţin concretă, ba chiar stăpânitoare, dar a devenit atât de obişnuită încât nu se mai observă decât cel mult în momente de criză majoră. Convieţuim cu demonii într-o iluzie a armoniei care lasă impresia că infernul nu există. Pe vremea lui Iisus oamenii erau mult mai lucizi datorită mai marii credinţe, care-i ajuta să separe cerul de infern.

Oricum, şi în acest al treilea itinerar, Iisus îşi începe minunile cu vindecarea unui îndrăcit, chiar a doua zi după coborârea de pe Tabor (Lc. 9.37). Orice drum începe cu o coborâre în infern căci demonii trebuie exorcizaţi înainte de a întreprinde ceva. Iisus n-o face pentru el, ci pentru noi; iar noi, ca şi ucenicii, trebuie s-o facem în Numele lui, pentru ca fapta noastră să fie eficace. În acest caz, ucenicii nu fuseseră în stare să scoată demonul, care era foarte puternic. “Îl apucă un duh, şi deodată răcneşte, şi duhul îl scutură cu putere aşa că băiatul face spume la gură…” (Lc. 9.39). Iisus dă însă şi o altă explicaţie neputinţei ucenicilor. “O, neam necredincios şi pornit la rău, a răspuns Iisus, până când voi fi cu voi şi vă voi suferi…” În primul rând deci importantă este credinţa. Da ce, chiar când Iisus era cu ei, oamenii nu aveau credinţă? Pentru că răul era puternic? Credinţa e un dat sau o opţiune? Cel puţin virtual este un dat, dar punerea ei în act e totuşi o problemă a libertăţii omului. Dar Iisus le spune ucenicilor: “Adevărat vă spun că dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar aţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici colo, şi s-ar muta; nimic nu v-ar fi cu neputinţă” (Mt. 17.20).

S-ar părea că mulţi oameni nu au deci credinţă nici cât un grăunte de muştar. Credinţa e şi o problemă de har. În continuare Iisus adaugă: “Acest soi de draci nu iese afară decât cu rugăciune şi cu post.” Această triplă condiţie: credinţă, post şi rugăciune este, ca şi celelalte itinerarii, baza oricărei fapte umane. Iisus va reveni asupra acestei importante probleme.

O altă minune din această perioadă este vindecarea celor zece leproşi, relatată numai de Luca (17.11). Dacă pentru a vindeca posesiunea e nevoie de purificarea sufletului, aici e vorba de o purificare a trupului. Lepra e o boală care topeşte corpul. E poate un simbol al oricărei boli trupeşti căci numărul zece reprezintă nu numai o mulţime ci şi o totalitate. Leproşii i se adresează lui Iisus, implorându-l: “Iisuse, Învăţătorule, ai milă de noi.” Recunoscându-i atotştiinţa, leproşii apelează la mizericordia lui şi indirect la puterea lui. Iisus nu-i vindecă direct ci îi trimite la preoţi. Tămăduirea era o practică sacerdotală, căci trebuia mai întâi tămăduit sufletul. Intervenţia lui Iisus nu e mai puţin importantă, căci el respectă o anumită ordine, pe care o şi întăreşte cu puterea sa. Ciudat i se pare lui Iisus că numai unul din cei vindecaţi se întoarce nu atât ca să-i mulţumească, ci “ca să dea slavă lui Dumnezeu”. Fiecare  cerere a noastră trebuie să înceapă aşadar cu “Doamne miluieşte” şi să se încheie cu “Slavă Domnului”, cum se spune în această minune. Acesta este un mod de a ritualiza nu numai orice faptă a noastră, ci şi întreaga noastră existenţă. Dar cât de mică era proporţia celor care o făceau atunci şi cât mai este astăzi?

În sfârşit o altă vindecare este aceea a Orbului din Ierihon. Şi în itinerariile anterioare au avut loc vindecări de orbi care şi-au recăpătat, ca şi acesta, nu numai vederea ci şi lumina duhului; nu numai percepţia sensibilă, ci şi posibilitatea cunoaşterii spirituale. Ceea ce este remarcabil la orbul din Ierihon este perseverenţa sa în credinţă. Dacă la prima rugăminte, strigată, Iisus nu răspunde, la a doua îl vindecă (Lc. 18.35). Rugăciunea trebuie repetată, şi trebuie repetată cu putere.

Cele trei vindecări, sau tipuri de vindecări menţionate reprezintă în fond tămăduiri directe sau indirecte care purifică trupul, sufletul şi duhul omului, deci întreaga lui făptură, liberând-o de suferinţă şi pregătind-o astfel pentru mântuire. Suferinţa este desigur inerentă şi chiar necesară omului ca jertfă, ca separare de iluzia lumii şi descoperirea cerului, dar la rândul ei suferinţa trebuie depăşită, trebuie tămăduită pentru ca omul să fie liber să primească influxul harului. Numai în acest fel suferinţa poate deveni o cale de mântuire.

Tămăduirile de care am vorbit, oricât ar părea de neobişnuite, se petrec în planul existenţei umane. Mult mai dificilă şi mai semnificativă este însă vindecarea de moarte, învierea, care presupune trecerea de pe un plan de existenţă pe altul. Între viaţă şi moarte este o prăpastie, sau un prag, pe care numai Iisus le poate trece în ambele sensuri, trăgând după el mortul la viaţă, El care a spus, “Eu sunt învierea şi viaţa” (In. 11.25). Miracolul se petrece la sfârşitul acestui itinerar cu Învierea lui Lazăr, relatată numai de evanghelistul Ioan (11.1-46). Scena se desfăşoară din două perspective: a morţii lui Lazăr şi a morţii apropiate a lui Iisus. Aşa cum spune Iisus, Lazăr era prietenul său, de aceea învierea lui are o semnificaţie mai aparte decât cele două învieri anterioare. Pentru Lazăr Iisus plânge (In. 11.35). El care va spune femeilor mironosiţe, “Nu plângeţi!” (In. 20.15), acum El însuşi plânge. Pentru El, Iisus nu va vrea ca oamenii să plângă , dar El plânge pentru prietenul său Lazăr. Este o culme a smereniei, dar şi semnul marii iubiri pentru Lazăr şi a milei pentru surorile lui, Marta şi Maria, care plângeau. Acest plâns general este ca o jertfă şi ca un botez care fac posibilă învierea. La început Iisus spune: “Lazăr, prietenul nostru, doarme; dar mă duc să-l trezesc din somn” (In. 11.11). Pentru Iisus moartea e o stare firească, cum ar trebui să fie pentru toţi cei ce cred în viaţa de dincolo. Adormirea de aici este trezirea de dincolo. Pentru mulţime, legată prea strâns de această viaţă, ideea e de neînţeles. De aceea Iisus spune apoi, “Lazăr a murit.” Mulţimea se întreabă, ca şi Maria, de ce Iisus l-a lăsat pe Lazăr să moară, de ce nu l-a vindecat când ştia că e bolnav. Răspunsul lui Iisus e surprinzător: “Boala aceasta nu e spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu…” (In. 11.4). Iată că prin suferinţă, sau chiar prin moarte, nu se ispăşeşte neapărat un păcat, ci se înalţă o jertfă lui Dumnezeu. – Actul învierii lui Lazăr pare să fie mai dificil decât al celorlalţi doi morţi înviaţi de Iisus, căci Lazăr murise de patru zile şi fusese îngropat. Sufletul, care conform tradiţiei mai întârzie trei zile în preajma mortului, aici pare să fi părăsit trupul. Poate de aceea mai înainte de a-l învia, Iisus se înfioară şi se roagă: “Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat.” Pe Dumnezeu nici nu trebuie să-l rogi, căci ştie ce vrei. Trebuie doar să-i mulţumeşti, în semn că jertfa milei se transformă în jertfa laudei. Iisus se roagă însă şi pentru ca mulţimea să creadă în puterea rugăciunii. “După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: Lazăre, vino afară.” Un strigăt plin de putere, care trece peste prăpastia morţii, pe care Lazăr îl aude şi se scoală din morţi. Iisus porunceşte: “Dezlegaţi-l.” Moartea e cea care leagă, care împietreşte. Iisus îi dă viaţă dezlegându-l. Şi Iisus îi spune Martei: “Nu ţi-am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?” (In. 11.40). Învierea este o deşteptare în lumina slavei cereşti, pe care a mediat-o moartea ca prag, ca poartă strâmtă. Fericiţi cei ce mor pentru lumea aceasta şi învie pentru cealaltă, încă din această viaţă. Ei sunt cu adevărat cei aleşi, cei nemuritori. Dar asupra învierii lui Lazăr vom reveni.

2. Învăţătura directă (3)

În acest al treilea itinerar spiritual, care avea să-l ducă pe Iisus în Ierusalim înaintea sărbătorii Paştelui iudaic, învăţătura sa se adresează mai puţin fariseilor şi mulţimilor, şi mai ales apostolilor care trebuie pregătiţi pentru moarte şi înviere, pentru misiunea lor de propovăduitori. În acelaşi timp, Iisus foloseşte în mai mare măsură parabolele, care au un impact mai mare şi o mai bogată diversitate de sensuri, concentrate de multe ori în paradoxuri sapienţiale. Pe lângă pregătirea doctrinară, Iisus va reveni cu insistenţă asupra sfârşitului de ciclu care aşteaptă lumea şi mai ales asupra patimilor, a morţii şi a învierii sale. Este aspectul profetic al învăţăturii sale.

a. Mulţimea 

În primul rând, pentru mulţime, Iisus reia problema greşelii, a vinei, a păcatului şi a necesităţii purificării. Pentru El mai important decât păcatul în sine este cel care aduce păcatul. “Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire. Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire” (Mt. 18.7). Fiind în manifestare, păcatul este inerent. Iisus deplânge starea aceasta; dar păcatul vine de obicei printr-un om şi de cele mai multe ori omul acela sunt eu – suntem noi înşine, sau o parte din noi. Această parte trebuie înlăturată fără milă, mergând până la sacrificiul fizic. “Este mai bine pentru tine să intri în viaţă numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii şi să fii aruncat în focul gheenei.” Pasajul acesta justifică poate mortificările la care se supun mulţi sihaştri. Dar este vorba şi de a înlătura tentaţia al cărei suport este mădularul sau organul respectiv. Iisus este şi mai necruţător cu cei care sunt prilej de păcătuire pentru alţii, şi mai ales pentru copii. “Ar fi mai bine să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării.” Verdictul lui Iisus ni se pare teribil căci e singura dată când El condamnă pe cineva la moarte fizică. Dar a face să păcătuiască un copil înseamnă a pângări însuşi paradisul.

Dacă greşelile sunt inerent, iertarea lor devine o necesitate fără de care omul nu s-ar putea purifica. Pentru a echilibra acţiunea răului şi a păcatului, Dumnezeu a dat posibilitateaiertării şi a răscumpărării prin jertfă şi căinţă. Atunci când Iisus îţi cere să-ţi tai un mădular mai degrabă decât să păcătuieşti prin el, nu este vorba atât de o pedeapsă ci de o jertfă prealabilă, care împiedică greşeala. Aşa cum după ce ai săvârşit greşeala, o jertfă posterioară te poate purifica. Apoi oamenii trebuie să se ierte unii pe alţii. Recunoaşterea vinei (căinţa) şi iertarea greşelii sunt mijloacele cele mai sigure de purificare. Iisus insistă asupra iertării care practic nu trebuie să aibă limită. Ea trebuie să înceapă cu mustrarea celui vinovat, apoi cu proba martorilor şi în cele din urmă cu intervenţia Bisericii. “…Şi dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş” (Mt. 18.17). Este unul din pasajele cele mai semnificative privind rolul comunităţii în purificarea de greşeli. Şi mai important este rolul preoţilor cărora Iisus le dă puterea nu numai să ierte, dar în caz de refuz, să lase omul damnat. Iată cum prin jertfă, prin căinţă şi prin iertare se poate obţine purificarea de greşeli, care deschide drumul spre mântuire.

Unul din păcatele la care Iisus se referă în mod special, revenind la ceea ce spusese în primul itinerariu (Mt. 5.27), este acela al preacurviei. Dualitatea bărbat-femeie este conaturală creaţiei. “Dar n-aţi citit că Ziditorul de la început i-a făcut parte bărbătească şi parte femeiască?” (Mt. 19.4). Aceasta a rupt unitatea lui Adam Kadmon, dar Ziditorul a lăsat omului posibilitatea recâştigării unităţii. “De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi cei doi vor fi un singur trup” (Mt. 19.5). Este însă vorba numai de o alipire şi nu de o contopire. Şi apoi Iisus vorbeşte doar de o unificare trupească, nu şi de una sufletească sau spirituală care ar implica o adevărată hierogamie. Căsătoria devine astfel doar un substitut de paradis. De altfel, s-ar părea că paradisul nu poate fi recâştigat, cel puţin exoteric, decât după moarte, prin meritele câştigate în viaţă (cf. parabolei Bogatului şi Săracului Lazăr).

O reală posibilitate de recâştigare a paradisului o vede Iisus ca fiind legată de copii. Curios poate părea că el vorbeşte despre copii în primul rând ucenicilor care erau mai degrabă singuri. Este un indiciu că el nu se referă la copii ca procreaţie ci mai ales la starea de copilărie, insistând asupra neprihănirii, a nevinovăţiei, ca posibilitate de purificare în drumul spre paradis. Vom relua mai târziu această temă.

Pentru a se putea ridica la nivelul de neprihănire al copiilor, Iisus revine arătând şi alte mijloace de purificare oferite oamenilor, între care rugăciunea ocupă un loc important. Spunându-le o pildă, El învaţă lumea cum să se roage. Căci ce altceva este pilda Vameşului şi Fariseului decât un exemplu pentru mulţime, şi mai ales pentru farisei, de cum trebuie făcută rugăciunea, în special rugăciunea de cerere (Lc. 18.9). Iisus opune în această pildă rugăciunii formale, trufaşe şi exterioare a fariseului ruga fierbinte, smerită, interioară a vameşului. Fariseul este satisfăcut de modul în care se roagă, enumerând meritele sale ritualistice. În schimb vameşul se lasă în voia Domnului, plin de căinţă. “Dumnezeule, ai milă de mine păcătosul!” Iată că ruga vameşului este chiar rugăciunea inimii căreia îi lipseşte doar numele lui Iisus. Şi pilda aceasta se încheie cu spusele: “Căci oricine se va înălţa va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat” (Lc. 18.14). Aceeaşi analogie inversă face ca ceea ce pare mic în această lume să fie important în lumea spiritului şi invers.

Puterea rugăciunii este încă odată subliniată de Iisus, în evanghelia după Matei (18.19), atunci când spune: “Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor.” Această sporire a puterii rugăciunii în comun este datorită şi invocării numelui lui Iisus, ceea ce împlineşte rugăciunea vameşului, om al Legii Vechi. Dar este şi o justificare a oricărui serviciu religios.

Un alt mod de subţiere a sufletului uman este fapta bună, milostenia. Ea denotă nu numai iubire de aproape ci şi jertfa bunurilor pentru ajutorul altuia. Este în fond un mod de echilibrare a inegalităţilor existenţei sau a nedreptăţilor lumeşti. În acest mod omul ia parte la creaţie fără să i se opună. Pilda cea mai grăitoare este aceea a Samariteanului milostiv(Lc. 10.25), care este spusă unui fariseu, om al Legii Vechi în care stă scris: “să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. A iubi aproapele este sensul orizontal, restrâns al iubirii; este iubirea transformată în milă, şi nu iubirea-cunoaştere, iubirea care se identifică cu Dumnezeu despre care va vorbi Iisus apostolilor mai târziu. Această minimă iubire de semen, care se opune iubirii eului, nu o are nici preotul, nici levitul, deci oameni ai castei sacerdotale, ei care predicau legea dar nu o respectau. O are în schimb Samariteanul care nu era nici fiu al Israelului, nici nu era dator prin lege să-i respecte preceptele. Samariteanul este un călător, un străin, şi este mai puţin legat de bunurile lumeşti, mai înclinat să le jertfească pentru pacea sufletului. El se va mântui mai uşor, sau cum spune Iisus, “va avea viaţa veşnică”. Iisus nu poate cere mulţimilor, cum va cere apostolilor, să se rupă de lume, să-şi jertfească viaţa pământească. Dar le cere să renunţe la o parte din bunuri pentru aproapele lor, transmutându-le astfel, prin sacrificiu, în binele ceresc.

Un exemplu negativ de lipsă de milă este cel al Robului nemilostiv (Mt. 18.21). Noi toţi suntem datori Providenţei pentru darurile primite. Domnul ne iartă când nu putem plăti, din iubire şi din milă; dar noi nu-i iertăm pe cei care nu ne pot plăti. Fapta robului care-şi aruncă datornicul în închisoare este cu atât mai gravă cu cât el fusese iertat de datoria din care el împrumutase de altfel pe datornicul său. În fond el împrumutase banii stăpânului său şi reclamă de la datornic bani care nici nu erau ai săi. Noi nu avem decât ceea ce primim de la Providenţă, dar negociem în viaţă o avere care nu ne aparţine; şi mai suntem pe deasupra şi nemiloşi cu ceilalţi. Să dăm fără să primim nimic în schimb căci ceea ce dăm nu este al nostru. A cere înapoi, şi încă fără îngăduinţă, fără milă, înseamnă o nedreptate care ne va fi plătită cu pedeapsă. Ascunsă sub simbolismul foarte concret al banilor şi al operaţiunilor legate de ei – împrumut, datorie, plată etc. – stă semnificaţia chiar a raporturilor noastre cu Împărăţia Cerurilor, cum spune Iisus la începutul pildei: “De aceea Împărăţia Cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi.” Tot ceea ce facem aici pe pământ trebuie să facem având în gând această perspectivă. A face, a crea nu este altceva în fond decât a opera cu datorii. Şi în cele din urmă suntem datori să ne achităm datoriile. Sensul dublu al cuvântului “datorie” exprimă toată gama relaţiilor noastre cu oamenii şi cu cerul. Extinzând sensul acestei pilde se poate spune că nu posedăm propriu zis nimic. Averea noastră este o iluzie. Lucrăm ca să ne plătim datoriile. Şi atunci cum putem să fim nemiloşi pentru o iluzie?

Dar condiţia cea mai importantă a mântuirii noastre rămâne credinţa. Căci ea îţi dă şi milostenia şi rugăciunea. Exemplul oferit este edificator, deşi pleacă de la întâlnirea cu un vameş, socotit ca fiind un om păcătos (Lc. 19.1). Neputând, din cauza mulţimii, să-l vadă pe Iisus, Zaheu se urcă într-un dud. Dorinţa lui de a-l vedea şi credinţa îi erau atât de mari încât a făcut un lucru care pare necugetat pentru un om cu rang social, dacă nu chiar riscant. Iată însă că nu putem să-l vedem pe Iisus dacă nu ne ridicăm deasupra celor lumeşti. Numai o ascensiune pe axa lumii, simbolizată de pom, ne apropie de El. Şi dacă noi am făcut un pas urcând, iată Iisus face gestul întreg şi poposeşte în casa noastră. Zaheu n-a ţinut seama de consecinţe urcându-se în pom, Iisus nu ţine seama că vameşul e socotit un păcătos, ba dimpotrivă. Zaheu răspunde cinstei pe care i-o face Iisus cu o jertfă (dă jumătate din avere săracilor), cu o milostenie necerută, şi primeşte în schimb binecuvântarea: “Astăzi a intrat mântuirea în casa aceasta, căci şi el este fiul lui Avraam. Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Lc. 19.9). Dacă noi îl căutăm pe Iisus să-l vedem, El ne caută pe noi să ne mântuiască. În fond, noi îl căutăm, pentru că el ne caută. Când îl căutăm noi, El ne-a şi găsit. Între fiul lui Avraam şi Fiul Omului este de altfel o asemănare datorită calităţii de fii ai lui Dumnezeu. Noi pierdem din vedere această “rudenie”, această filiaţie. Credinţa, milostenia, jertfa ne fac s-o regăsim. Nu trebuie decât să căutăm ceea ce am pierdut, sau mai degrabă, ceea ce am uitat.

Iată cum şi în acest al treilea itinerar al propovăduirii sale Iisus arată mulţimilor calea spre mântuire care este o cale a căinţei, a iertării şi a jertfei, dar în acelaşi timp şi o cale a credinţei, a milosteniei şi a rugăciunii. Sunt în fond două etape, două trepte spre Împărăţia lui Dumnezeu. Pentru a obţine separarea de greşelile noastre, este necesară căinţa, jertfa şi iertarea care sunt acte de purificare a sufletului, acte care ne redau, cel puţin parţial, ceva din neprihănirea originară, aceea a copiilor. Pe acest fond curăţit de reziduuri şi impurităţi poate avea loc fixarea harului prin credinţă, milostenie şi rugăciune, poate avea loc acţiunea Semănătorului. Prima treaptă este o treaptă mai curând etică, accesibilă şi omului profan bine intenţionat. Dar această simplă purificare este fără consecinţă, aproape fără sens, dacă pe ea nu se grefează, nu se însămânţează prin credinţă, milostenie şi rugăciune, Cuvântul lui Dumnezeu, care singur dă roade şi ne apropie de Iisus. De altfel, fiecare din aceste moduri de apropiere dacă e împins destul de departe, antrenează pe celelalte, căci rugăciunea e nu numai cerere ci şi cunoaştere, milostenia e iubire, iar credinţa pune totul sub semnul duhului dătător de viaţă şi putere.

b. Apostolii 

Tot ce s-a spus până aici în mod direct e valabil mai ales pentru mulţimi, dar desigur şi pentru apostoli; iar tot ce spune Iisus în continuare, deşi e destinat mai ales apostolilor, vorbeşte indirect şi celor binevoitori din mulţime. În acest al treilea periplu, numărul parabolelor se înmulţeşte, cel puţin în evanghelia după Luca, semn că odată cu apropierea de capătul drumului aspectele mai tainice ale propovăduirii lui Iisus trec pe primul plan. Căci aşa cum spune El, “…nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va ieşi la lumină…” pentru cine are urechi de auzit. În acelaşi timp vindecările miraculoase se răresc, Iisus acordând o atenţie mai mare doctrinei şi pregătirii apostolilor pentru misiunea care îi aştepta.

Tema esenţială a propovăduirii lui Iisus rămâne în continuare Împărăţia Cerurilor şi dobândirea ei. Dar Iisus nu mai insistă acum asupra modalităţilor de a o dobândi de pe poziţiile lumii acesteia, ci mai ales prin detaşarea de lume. Astfel, el reia tema vinei, a greşelii şi a iertării, dar din perspectiva apostolilor, propovăduind o purificare mult mai radicală. Cu o rigoare neînchipuită faţă de blândeţea sa obişnuită, Iisus denunţă nu atât pe cei care păcătuiesc, cât pe cei care-i fac pe alţii să păcătuiască. Răspândirea păcatului e mai gravă decât păcatul însuşi. “Vai de lume din pricina prilejurilor de păcătuire (skandálon, scandala). Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire” (Mt. 18.7). Ni se pare deosebit de semnificativă folosirea cuvântului skandálon în limba greacă sau scandala în latină, care au sensul de scandal, de piatră de poticnire (sau cursă), dar şi de prilej de păcătuire. Fiecare din aceste sensuri dezvăluie un alt aspect al spuselor lui Iisus, care foloseşte de trei ori termenul skandálon. Existenţa scandalului, a tulburării, a conflictelor este inerentă lumii. Este poate faptul cel mai rău, dar este inevitabil, fiind conatural creaţiei. Dar acest scandal devine primejdios când se preface în piatră de poticnire, când ne împiedică deci să înaintăm pe drumul spre Iisus. Cu atât mai grav când omul devine un prilej de poticnire pentru semenul său. Acum scandalul este un păcat, un prilej de damnare. Sunt trei aspecte şi trei nivele deci: cosmologic, antropologic şi etic. În acest scurt pasaj avem o întreagă simbolizare a creaţiei ca obstacol pentru mântuire. Lumea este o capcană (alt sens al cuvântului skandálon) şi cu cât ne detaşăm mai repede de ea, cu atât mai bine. Şi aşa cum am mai spus, Iisus pronunţă una din cele mai dure sentinţe ale sale: el condamnă la schingiuire şi chiar la moarte pe cei care răspândesc păcatul în lume. “Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din aceşti micuţi care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară şi să fie înecat în adâncul mării” (Mt. 18.6). Cu aceeaşi duritate va interveni Iisus când va goni pe vânzători din Templu. Tot ce lezează direct Împărăţia Cerurilor este condamnat de Iisus fără milă.

Şi totuşi el a predicat în acelaşi timp aproape nelimitat pentru iertare dând apostolilor puterea să lege şi să dezlege toate lucrurile pe pământ. “Adevărat vă spun, că orice veţi lega pe pământ, va fi legat în cer; şi orice veţi dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer” (Mt. 18.18).Această “potestas ligandi et deligandi” (coagula et solve) este puterea de  a folosi harul, influenţa spirituală împotriva răului pentru a restabili ordinea într-o lume care se îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul ei ceresc. Este aici tot temeiul pentru taina mărturisirii şi a iertării păcatelor. Iisus admite că răul nu poate fi împiedicat, dar el poate fi anihilat prin iertare şi prin pedeapsă. Pare paradoxal, dar pedeapsa este şi ea o purificare prin jertfă. În acelaşi timp însă, în această putere de a lega şi a dezlega stă în fond cheia armonizării creaţiei înseşi. Dar cheia acestui proces compensatoriu (acţiune şi reacţiune concordantă) a dat-o cum s-a văzut, episcopilor şi urmaşilor lui sacerdoţii. Pe ei îi pregăteşte Iisus atunci când le spune, după predicarea Fericirilor, “Voi sunteţi sarea pământului” (Mt. 5.13). Sarea este acel element, alchimic vorbind, care conduce purificarea, păstrând ce e bun şi lăsând să se dezagrege ce e rău. Ea este nu numai un element bazic, corporal, care intră în transformările procesului alchimic ca materia prima, ci şi elementul cristalin fixator al duhului. Ea are în fond  dubla putere de coagulare şi disoluţie. De aceea Iisus insistă şi le spune din nou apostolilor, prin glasul evanghelistului Marcu, că sarea are puterea focului: “Pentru că fiecare om va fi sărat cu foc, şi orice jertfă va fi sărată cu sare” (Mrc. 9. 49). E o sare corozivă care purifică prin ardere, deci prin jertfă transformatoare, fixând apoi şi conservând această jertfă. Şi încă odată le atrage atenţia apostolilor: “Să aveţi sare în voi înşivă, şi să trăiţi în pace unii cu alţii.” Sarea devine un element armonizator care echilibrează excesul şi lipsa, care dizolvă şi fixează. Aşa cum spune un precept alchimic, sarea realizează “spiritualizarea corpului şi corporificarea spiritului”. Sarea, şi deci apostolii, sunt agenţii echilibrului în lume, dispensatori ai duhului şi ai trăirii lui.

Dar dacă apostolii trebuie să ajute lumea să se mântuiască, lor înşile Iisus le cere mult mai mult. Le cere să redevină copii. Nu e vorba de a rămâne sau a redeveni copil în sens biologic, ceea ce nu e posibil decât patologic, ci de a regăsi starea de copilărie, starea de neprihănire a omului primordial. “Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi; căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei…” (Lc. 18.15). Nu copil trebuie să fii, ci asemenea cu el. Este un stadiu intermediar spre asemănarea cu Dumnezeu. “…Căci vă spun că îngerii lor în ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu care este în ceruri” (Mt. 18.10). Îngerul nostru poate deveni intermediarul nostru spre Iisus prin această stare de copil.

Este una din posibilităţile cele mai directe nu numai de a recâştiga paradisul, ci chiar de a “vedea” faţa lui Dumnezeu, care este realizarea supremă, în creştinism.

Mergând şi mai departe, depăşind pseudo-unificarea prin căsătorie, Iisus le arată ucenicilor posibilitatea recuperării stării originare a lui Adam Kadmon, prin singurătate. Există o însingurare forţată: “…sunt fameni care s-au făcut fameni pentru Împărăţia Cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să-l primească” (Mt. 19.12). Dar dacă această însingurare nefirească poate fi o cale spre cer, cu atât mai mult va fi, evident, însingurarea voită. Lucidă, obţinută prin detaşarea de lume. Nici aceasta nu e o cale comună, de aceea Iisus adaugă: “Nu toţi pot primi cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le este dat.” Există o vocaţie, un destin al însingurării, ceea ce poate fi un semn de calificare, chiar de elecţiune. Este cazul sihaştrilor.

Însingurarea nu e însă suficientă; ea este doar o condiţie prealabilă, un suport, un început de drum pentru a fi ucenicul lui Iisus. “Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu. Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul meu” (Lc. 14.26).

Apostolilor aşadar Iisus le cere nu să se purifice în lume, ci să se sfinţească rupându-se de lume, căci a-ţi lua crucea şi a-l urma pe Iisus înseamnă a sacrifica lumea pentru Împărăţia Cerurilor, pentru unificarea cu Iisus.

Nedumerit de spusele lui Iisus, Petru, care era totuşi pescar, cu familie şi gospodărie, întreabă: “Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat, ce răsplată vom avea?” (Mt. 19.27). Pentru el, “totul” se reduce la orizontala existenţei şi în termeni de schimb, de merit şi de răsplată. Răspunsul lui Iisus transpune problema în alt plan: “Adevărat vă spun că atunci când va sta Fiul Omului pe scaunul de domnie al măririi sale, la înnoirea tuturor lucrurilor, voi, care m-aţi urmat, veţi şedea şi voi pe douăsprezece scaune de domnie, şi veţi judeca pe cele douăsprezece seminţii ale lui Israel” (Mt. 19.28). Iată că ceea ce în această lume pare să nu reprezinte decât 12 pescari strânşi în jurul lui Iisus va fi pleromul Judecăţii de Apoi. Spaţiul şi timpul se vor anula, ciclul umanităţii actuale se va încheia pentru a se putea înnoi, şi cei care au renunţat la lume vor străluci în slava celor 12 constelaţii circumpolare.

Poate surprinşi şi speriaţi de această perspectivă îndepărtată, şi oricum ţintind mai sus decât Petre, fiii lui Zevedei, Iacob şi Ioan, cer lui Iisus (direct sau prin mama lor, mai temerară) nici mai mult nici mai puţin decât: “Dă-ne, i-au zis ei, să şedem unul la dreapta Ta şi altul la stânga Ta, când vei fi îmbrăcat în slava Ta” (Mrc. 10.37). Iisus le răspunde ferm: “Nu ştiţi ce cereţi” (Mrc. 10.38). Cunoaşterea trebuie să preceadă voinţa, cererea. Aceiaşi apostoli, împreună cu Petru, ceruseră lui Iisus pe muntele Taborului să rămână acolo cu El şi răspunsul fusese acelaşi (după Luca). De ce? Poate pentru că un spiritual nu trebuie să se întrebe ce a realizat şi nici să ceară o anumită treaptă spirituală; el trebuie să se străduiască şi Dumnezeu îi va da ceea ce trebuie. De aceea Iisus i-a mustrat pe apostoli. Pe muntele Taborului cei trei apostoli ceruseră, în fond, paradisul terestru. Iacob şi Ioan, mai temerari, cer un loc lângă Iisus în slavă, deci mult mai mult. La început Iisus nu crede că ei vor fi în stare de o treaptă atât de înaltă: ar fi trebuit pentru aceasta să bea paharul suferinţelor şi să se boteze cu focul jertfei, ca şi El. Băutura şi focul, simbol al suferinţei şi jertfei transformatoare, pe care le vor bea şi apostolii după înălţarea lui Iisus. Dar în final Iisus le spune: “…cinstea de a sta la dreapta sau la stânga Mea nu atârnă de Mine s-o dau, ci ea este numai pentru aceia pentru care a fost pregătită de Tatăl Meu” (Mt. 20.29). Această treaptă pe care o cer apostolii reprezintă în fond suprema realizare, reprezintă intrarea in divinis, îndumnezeirea fără contopire, fără identificare. Iisus nu spune că acest lucru nu e posibil, ci doar că este destinat de Tată unor aleşi între aleşi. Ni se pare a fi vorba aici chiar de vederea feţei lui Dumnezeu, chiar dacă nu poate fi identificarea cu El. E o stare de proximitate supremă, dar nu de identitate.

Spuneam mai sus că acei care caută Împărăţia Cerurilor nu trebuie să se întrebe ce treaptă spirituală au atins. Şi iată că Iisus le răspunde apostolilor care se întrebau “cine este mai mare în Împărăţia Cerurilor”: “Oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru, şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob” (Mt. 20.26). Înălţarea supremă se obţine prin smerenie totală. Pe muntele Taborului prima condiţie fusese “sărăcia în duh”, ceea ce este aproape acelaşi lucru. Prin kenoza sa, Iisus întemeiase un model de nedepăşit. “Pentru că nici fiul Omului n-a venit să i se slujească, ci El să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt. 20.28).

Cu aceste gânduri în inimă, apostolii îl vor însoţi mai departe pe Iisus fiind cu El atunci când intră în Ierusalim, atingând astfel slava sa pământească. Câţiva apostoli ceruseră însă slava cerească, pe care Iisus îi lăsase să spere că o pot avea. E vorba aici de două nivele de realizare spirituală. Iisus insistă asupra lor şi în parabola Tânărului bogat asupra căreia vom reveni. E de subliniat însă de pe acum că mântuirea pe care Iisus o propovăduieşte mulţimii prin credinţă, milostenie-jertfă şi rugăciune, este altceva şi cu mult mai puţin decât slava pe care o cer apostolii, slavă asemenea cu cea a lui Iisus. Este diferenţa dintre Paradisul pământesc şi Ierusalimul ceresc.

3. Învăţătura ca Parabolă (3)

În acest al treilea drum spiritual, aşa cum spuneam, Iisus sporeşte propovăduirea prin parabole, cărora le păstrează un caracter mai mult sau mai puţin tainic, mai ales în Evanghelia după Luca. De aceea Petru îl întreabă: “Doamne, pentru noi spui pilda aceasta sau pentru toţi?” (Lc. 12.41). Apostolul îşi aducea aminte de spusele lui Iisus legate de parabola Semănătorului şi de vorbirea ascunsă. Acum Iisus nu-i răspunde direct, ci-i spune pilda Ispravnicului (sau Iconomului) credincios, pe care o încheie cu vorbele: “Cui i s-a dat mult i se va cere mult, şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult” (Lc. 12.48). Pentru cei aleşi întru duh, cărora li se dă mai mult decât mulţimii, li se şi cere mai mult, li se cere totul.

Despre câteva parabole am vorbit mai înainte căci sensul lor era legat mai ales de modul de purificare al omului şi se adresa mai cu seamă mulţimii: Vameşul şi Fariseul, Samariteanul milostiv, Zaheu vameşul. Aceste parabole erau exemple menite să întărească spusele lui Iisus cu privire la rugăciune, milostenie şi credinţă. Majoritatea parabolelor au însă sensuri mai bogate şi mai înalte, dacă nu mai misterioase. Dacă al doilea itinerar era dominat de parabolele Semănătorului şi ale Înmulţirii Pâinilor, acest itinerar e jalonat de parabola Talanţilor şi a Fiului Risipitor, pe de o parte, iar pe de altă parte de parabola Celor poftiţi la Ospăţ (Cină). Între aceste două repere se înscriu alte câteva parabole formând, ca şi parabolele Semănătorului, simboluri ale Împărăţiei Cerurilor. De astă dată însă lucrurile sunt privite din perspectiva Iconomiei creaţiei (una din pilde este aceea a Iconomului credincios) şi nu din aceea a genezei creaţiei prin Cuvântul-voinţă şi a modului său de manifestare în lume şi de receptare de către om.

Dacă parabola Semănătorului avea ca simbol pământul şi însămânţarea lui, parabola Talanţilor pleacă de la simbolul negoţului, al fructificării roadelor darului. În primul exemplu sămânţa da roade sau nu după condiţiile ambianţei, respectiv ale suportului uman; aici banul fructifică după lucrarea omului. La o primă vedere, această pildă este un simbol al creativităţii umane care pare să laude pe omul activ şi să blameze pe cel pasiv. Dar într-un alt plan, activismul material este proiectat în domeniul spiritual în care fiecare om trebuie să-şi lucreze darul şi să-l sporească nu atât prin fapte cât prin străduinţă în duh. Numai aşa spusele care încheie parabola capătă sens şi nu sunt nedrepte ci consfinţesc dimpotrivă excelenţa actului spiritual. “Vă spun că celui ce are i se va mai da iar de la cel ce n-are se va lua chiar şi ce are” (Lc. 19.26). Darul trebuie aşadar nu numai păstrat, ci şi sporit. Robul rău nu face acest lucru nu atât din pasivitate ci pentru că nu crede în stăpânul său, acuzându-l de duritate.”…M-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru; iei ce n-ai pus, şi seceri ce n-ai semănat” (Lc. 19.21). În realitate stăpânul e generos, dar exigent, iar robul cel rău răstălmăceşte lucrurile. – Extinzând aria, parabola poate semnifica însăşi legea creaţiei pe care omul o poate ajuta prin lucrarea lui, spre deosebire de celelalte făpturi. Şi o poate desăvârşi, prin credinţa care face să sporească însutit darul care i-a fost dat. Acest dar, fie şi cât bobul de muştar, transferat în plan spiritual, se amplifică nemărginit.

Problema darului trebuie legată aşadar şi de problema datoriei. Omul primeşte darul în mod gratuit, nu prin meritul său ci din generozitatea stăpânului. Acestei generozităţi el are datoria să-i răspundă cu darul său, cu prinosul stăruinţei, cu jertfa efortului său. Faptul se impune cu atât mai mult cu cât ceea ce are nu este al lui, fiind doar împrumutat. Datoria lui e cu atât mai mare. Ceea ce primim trebuie sporit şi trecut mai departe, pentru a răspunde generozităţii stăpânului. În felul acesta darul nu se pierde şi omul participă la creaţie, devine co-laborator (împreună-lucrător) al lui Dumnezeu.

O altă problemă pe care o ridică această parabolă este şi aceea a inegalităţii darului primit, căci stăpânul împarte un număr diferit de talanţi slujitorilor săi. Creaţia însăşi nu poate fi nivelatoare, căci altfel n-ar mai putea exista ierarhie. Stăpânul totuşi nu este nedrept cu creaturile sale. “Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul; fiecăruia după puterea lui; şi a plecat” (Mt. 25.15). Iată că există o corespondenţă între darul primit, puterea omului şi datoria care se cere. A primi peste puteri înseamnă risipă. A primi just înseamnă dreptate.

Poate că puţinul primit l-a îndemnat pe al treilea slujitor să-şi îngroape talantul. El n-a înţeles însă că mai puţinul poate fi prefăcut în mai mult prin râvnă şi străduinţă. El n-a înţeles mai ales că în planul spiritului un dar cât de mic poate duce la o rodire imensă. Omul acuză uneori viaţa sau chiar pe Creator pentru puţina înzestrare care i-a fost dată. Dar dacă totul este trecut în duh bobul de muştar poate deveni un arbore minunat.

Există însă şi robi cărora stăpânul pare să nu le fi dat nici un talant. “Cât despre vrăjmaşii mei, care n-au vrut să împărăţesc Eu peste ei, aduceţi-i încoace, şi tăiaţi-i înaintea mea” (Lc. 19.27). Dacă aceştia n-au primit nimic este pentru că au refuzat să-şi recunoască stăpânul. Alegând revolta satanică, ei au ales implicit moartea.

Iată că această parabolă ne pune în faţă patru situaţii sau patru tipuri de om, foarte asemănătoare cu cele patru condiţii de rodire ale seminţei din parabola Semănătorului. Acolo sămânţa aruncată este aceeaşi, dar pământul pe care cade este diferit, de unde rezultă şi o rodire diferită. Aici chiar datul este diferit ceea ce pare să sublinieze o inechitate cantitativă. Avantajul ridicării în plan spiritual este acela al transformării cantităţii în calitatea care poate rearmoniza totul. Dacă, aşa cum spuneam, parabola Semănătorului simbolizează mai ales perspectiva Genezei şi a Cunoaşterii, parabola Talanţilor pare să-şi concentreze sensurile la iconomia Creaţiei. Multe din celelalte pilde din această parte a propovăduirii lui Iisus nu fac decât să dezvolte ideile acestei parabole a Talanţilor punând accentul pe diferitele aspecte ale raporturilor dintre Stăpân şi slujitor, dintre dar şi datorie, dintre Dumnezeu şi om.

În parabola Iconomului (Ispravnicului) credincios, e vorba de slujitor ca un intermediar între Stăpân şi robii săi, deci de un om care are de îndeplinit o datorie dată. Şi parabola ne spune că dacă Iconomul acela va răspunde datului primit cu datoria sa, va fi bine de el. “Ferice de slujitorul acela pe care stăpânul la venirea lui îl va găsi făcând aşa. Adevărat vă spun că îl va pune peste toată avuţia sa” (Lc. 12.43). În schimb iconomul necredincios, care nu va împlini porunca stăpânului, “va fi tăiat în două, şi soarta lui va fi soarta făţarnicilor; va fi aruncat acolo unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mt. 24.51). Parabola face deci o deosebire între cel ce face voia stăpânului şi cel ce face după capul şi voinţa sa. A face voia stăpânului e semn de ascultare şi smerenie. Iconomul care împlineşte voia stăpânului este “credincios şi înţelept”, spune evanghelia. El trebuie să dea hrana slugilor “la vremea potrivită”. Nu e suficientă credinţa, ci e nevoie şi de înţelepciune (în sensul de prudenţă, de prevedere: prudens, frónimos). Şi mai spune evanghelia că stăpânul “va veni în ziua în care el nu se aşteaptă, şi în ceasul în care nu ştie”, ca să ceară socoteală. Slujitorul trebuie deci să-şi facă datoria neîncetat şi să vegheze la îndeplinirea ei. Şi mai face o distincţie parabola: “Robul acela care a ştiut voia stăpânului său, şi nu s-a pregătit deloc, şi n-a lucrat după voia lui, va fi bătut cu multe lovituri. Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri.” Importantă este aşadar şi cunoaşterea voii stăpânului. Cel ce nu ştie şi greşeşte e mai puţin vinovat decât cel ce ştie şi greşeşte, urmând voinţa lui şi nu pe cea a stăpânului. Evident că cel ce ştie şi face voia stăpânului este singurul care va fi răsplătit. Iată alternativele cunoaşterii şi voinţei între care libertatea omului are de ales. A cunoaşte şi a face voia stăpânului este regula de aur a raporturilor dintre Dumnezeu şi om. “Nolentem fata trahunt, volentem ducunt.” Pe cei ce nu vor, soarta îi târăşte; pe cei ce vor, îi conduce.

Făcând pereche cu această parabolă este aceea a Iconomului (Ispravnicului) necredincios. Acest iconom reduce datoriile datornicilor stăpânului său ca să se pună bine cu ei pentru vremea când nu va mai fi iconom. El e prevăzător cu el însuşi, dar e risipitor cu averea stăpânului. Căci, lucru important, averea nu era a lui, ci el doar o administra. Ca şi în parabola talanţilor, ceea ce avem nu este al nostru, e doar împrumutat. Averea este a stăpânului, noi suntem doar iconomi. Ispravnicul din parabolă este chibzuit, dar în folosul lui, nu însă un folos material. Stăpânul îl laudă pentru iniţiativă şi ingeniozitate. “Stăpânul lui a lăudat pe ispravnicul nedrept pentru că lucrase înţelepţeşte. Căci fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi (iscusiţi) decât fiii luminii” (Lc. 16.8). Înţelepţeşte, înseamnă aici cu pricepere, cu prudenţă (prudenter, phronimos). Ciudat pare totuşi că stăpânul laudă un om nedrept. Dar el îl laudă nu pentru ce a făcut, ci pentru cum a făcut, pentru că “a lucrat înţelepţeşte”. Priceperea cu care a operat este ingenioasă, dar ea poate scuza o nedreptate? Interpretările teologice merg pe ideea că iconomul reducând datoria datornicilor l-a nedreptăţit pe stăpân dar i-a uşurat pe datornici, făcând indirect o milostenie care-l va ajuta să se mântuiască. Este un aspect etic nu tocmai convingător.

Socotim mai curând că sensul acestei parabole este dat de spusa “Căci fiii veacului acestuia faţă de semenii lor sunt mai înţelepţi decât fiii luminii”. Această afirmaţie separă net lumea spirituală de lumea profană. Prima e credincioasă atât în lucrurile mari cât şi în cele mici, fiind preocupată de dreptate şi nu de pricepere. A doua e făcută din compromisuri care încearcă să mulţumească şi pe stăpân şi pe semeni, şi pe Dumnezeu şi pe Mamona. Dar aşa cum se spune la sfârşitul pildei, “Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţinea numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona” (Lc. 16.13). – Rămâne totuşi dificil de înţeles afirmaţia: “Şi Eu vă zic: Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte, pentru ca atunci când veţi muri, să vă primească [ei] în corturile veşnice” (Lc. 16.9). Desigur sfatul se adresează nu fiilor luminii, ci fiilor veacului, dar să fie jumătăţile de măsură suficiente pentru a strânge comori în cer? Singura explicaţie plauzibilă pentru care iconomul va fi primit în “corturile veşnice” este aceea că reducând datoriile, el nu şi-a însuşit nimic, ci doar i-a ajutat pe datornici chiar dacă l-a nedreptăţit pe stăpân. Căci Dumnezeu “închide ochii” dacă i se face lui o nedreptate, mai curând decât atunci când este nedreptăţit omul. Ambiguitatea acestei pilde rămâne totuşi paradoxală. Pentru că între îndemnul: “Faceţi-vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte…” şi sentinţa: “Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni…” este o contradicţie care nu poate fi depăşită decât dacă primul îndemn e adresat, ironic, ca un rău necesar, lumii profane a iconomului nedrept, iar sentinţa ultimă este spusă pentru cei aleşi, cei care caută Împărăţia lui Dumnezeu.

Poate că totuşi rigoarea divină se transformă în înţelegere şi iertare dacă şi noi suntem iertători. “Şi ne iartă nouă greşalele noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri.” Cu condiţia ca greşelile noastre să nu fie în folosul nostru material, cu condiţia să nu-l slujim pe Mamona.

Tot legate de bogăţiile acestui pământ sunt şi alte două parabole. Prima, aceea a Bogatului căruia i-a rodit ţarina (Lc. 12.16), are un înţeles imediat: omul care nu urmăreşte alt ţel în viaţă decât bogăţia nu se poate opri niciodată să strângă tot mai multe averi, lărgindu-şi mereu hambarele. Satisfacţia e de orgoliu şi plăceri. “Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mai mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte.” Prevederea este însă inutilă într-o viaţă care e iluzorie. “Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?” Sufletul, pe care bogatul îl îndemna la plăceri terestre, nu e al lui şi-i va fi luat. El strângea averi materiale pentru un suflet care nu e material şi care nici nu era al lui. Dar el nu vedea absurdul acestei situaţii. Strângând, el risipea.

Parabola Bogatului nemilostiv (Lc. 16.19) merge şi mai departe arătând consecinţele ultime care-l aşteaptă pe omul însetat de avere. Prima consecinţă este că averea te face egoist şi te împiedică de la milostenie, una din căile de a-ţi strânge comori în cer. Ca urmare, bogatul care a strâns averi pe pământ merge după moarte în iad, iar săracul Lazăr care a suferit fără să fie miluit merge în sânul lui Avraam. Situaţia se răstoarnă: acum bogatul apelează la mila săracului, dar dincolo nu se mai poate face milostenie. Dacă viaţa terestră părea nedreaptă dându-i tot bogatului şi luându-i tot săracului, iată că existenţa în totalitatea ei, socotind şi viaţa de dincolo, se echilibrează. În cealaltă viaţă bogatul nu mai poate beneficia de milostenie şi pentru că între cele două lumi este o prăpastie de netrecut. O comunicare există, dar nu o trecere. Chiar comunicarea nu se poate face direct între bogat şi Lazăr, ci între bogat şi Avraam, care e omul perfect. E o comunicare pe verticală, cu centrul stării paradisiace. Parabola confirmă pe lângă existenţa unei alte lumi cu cele două nivele, iad şi rai, şi deci existenţa unei vieţi după moarte, confirmă deci şi faptul că ceea ce e mic aici e mare dincolo şi invers. În sfârşit, parabola refuză convingerea oamenilor prin miracole, lăsând alegerea la libera opţiune a omului. “Dacă nu ascultă pe Moise şi pe prooroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Lc. 16.31). Iată că omul nu are nici măcar scuza că n-a ştiut ceea ce se va întâmpla cu viaţa sa după moarte. El îşi alege singur mântuirea sau damnarea.

O altă variantă a parabolei Talanţilor pare să fie pilda Lucrătorilor viei, care e în acelaşi timp şi o altă înfăţişare a Împărăţiei Cerurilor (Mt. 20.1). Stăpânul aduce să lucreze în via sa pe oricine vrea, de oriunde ar veni şi în ce timp ar veni. Există deci un acces nelimitat, singura condiţie fiind să vrei să lucrezi. Este evidentă deschiderea Împărăţiei lui Iisus pentru toată lumea. Altă dată, la începutul propovăduirii sale, Iisus spusese că a venit în lume pentru mântuirea fiilor lui Israel. Iată că acum, spre sfârşitul misiunii sale, şi după ce a văzut nevrednicia poporului ales, Iisus deschide poarta tuturor neamurilor. Mai mult, dacă în parabola Talanţilor plata lucrătorilor se făcea după munca făcută, aici Stăpânul îi plăteşte pe toţi la fel. În ordinea lumească faptul pare nedrept, de aceea lucrătorii veniţi mai devreme protestează. Stăpânul însă le răspunde: “Prietene, ţie nu-ţi fac nici o nedreptate: nu te-ai tocmit cu mine cu un ban? Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău fiindcă eu sunt bun?” (Mt. 20.13). Este un mod de a spune că nu trebuie să ne comparăm, să privim în ograda vecinului. Dar în acelaşi timp Iisus face o distincţie între ceea ce lumea socoteşte nedrept şi ceea ce este drept în ochii stăpânului. Mai mult, spunând “Ori este ochiul tău rău fiindcă eu sunt bun?”, el face o separaţie între dreptatea relativă a lumii şi bunătatea cerului. Nu despre o morală egalitară este însă vorba aici, ci de bunătatea divină care depăşeşte dualitatea drept-nedrept sau bine-rău. După care Stăpânul adaugă: “Tot aşa, cei din urmă vor fi cei dintâi, şi cei dintâi vor fi cei din urmă; pentru că mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” Astfel, Iisus inaugurează nu numai o nouă morală, ci o nouă viziune despre lume. Răspunsul lui paradoxal arată că timpul nu are importanţă în Împărăţia Cerurilor. Ceasul prim şi ceasul ultim pot să ducă tot acolo dacă năzuinţa şi nevoinţa este puternică şi adevărată. Această perspectivă, înţelegerea ei, separă mulţimile de cei puţini aleşi, de elita spirituală.

Cu parabola Fiului Risipitor, această altfel de dreptate decât cea lumească atinge o culme (Lc. 15.11). Fiul cel mai mic al unui om cere de la tatăl său partea sa de moştenire pe care apoi o risipeşte într-o ţară îndepărtată. Tatăl nu-l împiedică să-şi părăsească vatra şi să plece, luând şi tot ce i se cuvine. Fuga de la centru spre periferie duce însă la risipirea avutului, a moştenirii. Căci în loc să-şi înmulţească talantul, fiul cel mic îl pierde. Voinţa e liberă să aleagă dar consecinţele unei alegeri nesăbuite sunt dezastruoase. Căci oricând poate veni o foamete, ca în parabolă, şi viaţa e ameninţată. Totul e să avem luciditatea stării noastre căzute şi să păstrăm amintirea stării paradisiace. Ajuns pe treapta cea mai de jos a decăderii, ajuns să mănânce cu porcii, fiul cel mic face experienţa infernului, dar nu disperă, nu-şi pierde luciditatea şi nădejdea şi nici nostalgia casei părinteşti, nostalgia centrului. “Tată am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi” (Lc. 15.18). Acest fiu îşi recunoaşte vina, se smereşte şi e iertat de tatăl milostiv, fiind repus în toate drepturile, recâştigând deci starea iniţială. Până aici nimic neobişnuit atât în ordinea lumească cât şi în cea cerească pe care fiul cel mic le recunoaşte după ce le călcase.

Ciudată este reacţia fiului cel mare care se simte frustrat că tatăl său taie viţelul cel gras şi face un ospăţ la întoarcerea fiului risipitor. El reacţionează lumeşte, plin de invidie şi mânie. Există un demon al satisfacţiei, al automulţumirii, care se răscoală atunci când şi alţii sunt mulţumiţi. Este demonul orgoliului contrariat, al insuficientei iubiri a semenului, care se poate transforma în invidie sau chiar în ură. Şi mai există şi o morală a ceea ce ni se pare nouă drept, judecând după criterii exterioare şi egoiste. Dar stăpânul aplică o morală a milei, a bunătăţii, a iubirii şi a iertării, dacă aceasta se mai poate chema morală, care depăşeşte normele relative ale dreptăţii omeneşti. – În ordinea spiritului totul poate fi pierdut într-o clipă, dar poate fi şi recuperat cu luciditate, smerenie şi credinţă. Suficienţa, în această ordine, instalarea într-un bine neameninţat, poate fi mai rea decât risipa şi dezordinea, pentru că îţi poate da doar iluzia binelui. – Fiului cel mare i se pare anormală bucuria tatălui la întoarcerea fiului risipitor, dar aceasta vine din iubirea care iartă tot. Ca şi în pilda cu Oaia pierdută (Lc. 15.4), Stăpânul se bucură mai mult pentru oaia regăsită decât pentru cele rămase acasă. Tatăl se bucură de întoarcerea fiului “pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Lc. 15.32). A fi mort şi a învia este să te întorci de la inexistenţă la viaţă, de la lumesc la spiritual. În plan iniţiatic înseamnă să revii din infern în starea paradisiacă. În timp ce fiul cel mare rămâne într-un exoterism căldicel şi superficial care la prima contrarietate se risipeşte. Fericirea lui nu avea rădăcini, era iluzorie. – Această parabolă a regăsirii unităţii pierdute pare să răscumpere pe Cain căci nu întotdeauna Abel este fiul cel bun, cu condiţia ca răul făcut să poată fi răscumpărat printr-o adevărată metanoia, cu condiţia ca răul să nu fie ireparabil. A pierde, de la căderea din paradis, este drama fundamentală a condiţiei umane. Lumea nu mai poate regăsi decât substitute a ceea ce s-a pierdut la origine. Omul ca ins mai poate regăsi totuşi măcar sensul a ceea ce a pierdut. Aceasta ne poate duce la regăsirea într-un plan spiritual a ceea ce am pierdut în planul lumesc. Ni se deschide astfel calea spre o reală regăsire a paradisului. Cu condiţia să-l căutăm, să simţim foamea după el, să-i resimţim nostalgia.

Mai sunt şi alte parabole, mai mici, care reiau, pentru o mai puternică subliniere, sensuri din marile parabole. Vrem să mai amintim doar una, parabola Celor poftiţi la Cină după evanghelistul Luca (14.15), asupra căreia vom reveni de altfel în itinerariul următor. În această parabolă Iisus face încă odată delimitarea între cei care se preocupă de viaţa lumească şi de viaţa cerească. Dintre cei poftiţi la cină de un om cu stare, trei se recuză fiind ocupaţi de griji profane: ogorul, animalele, însurătoarea. Sunt chemaţi atunci la cină toţi cei care n-au astfel de griji, fiind săraci sau suferinzi, cina devenind un loc de alinare a durerilor. Dar stăpânul merge şi mai departe spunând: “Ieşi la drumuri şi la garduri, şi pe cei pe care-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa” (Lc. 14.23). Cine sunt cei aduşi oarecum cu forţa la cină? Şi de ce? Dorea să se umple casa? Într-o accepţiune imediată, ei sunt cei străini de neamul lui Israel, cei pentru care n-a fost pregătită cina, dar care vor beneficia de ea pentru că stăpânul e milostiv. Dar ei ar putea fi şi acei care, veniţi ultimii vor fi cei dintâi, cei care călători şi străini, nepreocupaţi de grijile lumeşti, sunt mai pregătiţi şi mai dornici să ia parte la cină. Poate despre aceştia se spune la începutul parabolei: “Ferice de acela care va cina în Împărăţia lui Dumezeu.”

În minunea-parabolă a Înmulţirii Pâinilor, care e în fond tot o cină (are loc în amurg), este poftită la masă toată mulţimea celor care-l urmau pe Iisus. Şi la această cină sunt poftiţi toţi, dar nu toţi răspund, diferenţiindu-se mai multe categorii. La ultima cină, cea de taină, iau parte doar cei puţini aleşi. Accesul în Împărăţia Cerurilor se restrânge şi se ierarhizează.

*

Parcurgerea parabolelor din al treilea itinerar al propovăduirii lui Iisus este în fond şi o privire asupra marii varietăţi de comportare a omului în creaţie şi faţă de creaţie. Dar şi faţă de Creator, fără de care omul tradiţional nu poate fi gândit. Este o privire asupra Iconomiei creaţiei, asupra ordinii şi locului omului în această creaţie, dar mai ales asupra posibilităţilor lui de a folosi această lume pentru a recâştiga Împărăţia Cerurilor. Există în aceste parabole un permanent schimb între om, cer şi pământ, sau chiar infern, ceea ce face posibilă ridicarea omului spre Dumnezeu, iar prin sensul mai ascuns al parabolelor face posibilă chiar recuperarea de către om a Împărăţiei Cerurilor. În centrul acestor parabole stă Tatăl sau Stăpânul sau Împăratul care încearcă să armonizeze lumea mânuind atributele de milă şi rigoare pentru a restabili echilibrul unei balanţe permanent dereglate de acţiunile turbulente ale răului. Chiar dacă această echilibrare nu-şi găseşte cumpăna de multe ori decât în viaţa cealaltă (ca în parabola Bogatului şi a săracului Lazăr), ea este totdeauna posibilă pentru cei care cred în ea. Căci Împărăţia lui Dumnezeu cuprinde cerul şi pământul, viaţa de aici şi cea de dincolo, cele văzute şi cele nevăzute. Iar bunătatea lui Dumnezeu, mila lui, e mai mare decât rigoarea lui şi mai presus de justiţia oamenilor, şi deschide calea spre lumea nevăzută.

La drept vorbind, Iisus ar fi putut opri aici învăţătura sa, directă sau prin parabole, care dă omului posibilitatea să recâştige paradisul pierdut: prin reunificarea bărbatului şi a femeii în căsătorie; prin pocăinţă, jertfă şi iertarea greşelilor; prin recâştigarea stării de copilărie. Iar învăţătura propovăduită numai apostolilor deschide celor aleşi calea spre îndumnezeire. Ca pentru a însemna cele spuse şi a face o mai netă distincţie între mulţime şi cei aleşi,  dar şi pentru a marca o cale mai tainică de realizare a desăvârşirii spirituale, Iisus concretizează învăţătura sa într-o întâlnire-parabolă cu un tânăr bogat.

Întâlnirile sunt printre cele mai importante intervenţii ale necunoscutului în existenţa umană. Căci orice om este purtătorul unui mesaj care stârneşte în semenul său reacţii pozitive sau negative, silindu-l să se confrunte şi să aleagă. Ce trebuie să fi însemnat însă întâlnirile unor oameni de acum două mii de ani cu Iisus ar fi imposibil de imaginat  dacă nu ne-ar fi lăsat mărturii impresionante Sfintele Evanghelii. Aceste întâlniri sunt şi ele adevărate miracole, ca tot ce a întreprins Iisus, şi se transformă pentru noi în parabole uimitoare. Iată, de pildă, întâlnirea cu Tânărul bogat, relatată de cele trei evanghelii sinoptice, care ni se pare una din cele mai tulburătoare, şi pe care o vom urmări în principal după evanghelistul Marcu (10.17).

Această întâlnire este capitală pentru înţelegerea învăţăturii lui Iisus căci marchează diferenţa între legea veche şi legea nouă, între mântuire şi desăvârşire. Tânărul, îngenunchind în faţa lui Iisus, semn de smerenie, îi spune: “Bunule Învăţător (didaskele agathe; magister bone), ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Iisus îi răspunde neaşteptat: “De ce mă numeşti bun? Nimeni nu e bun decât Unul singur, Dumnezeu.” Această reprimare a tânărului pare de neînţeles. Nu e oare Iisus bun? Iată că El se socoteşte doar Învăţător, vehicul al Adevărului, nu şi al Bunătăţii. Căci nu la bunătate ca opus al răutăţii se referă Iisus, cum o înţelegea tânărul, ci la Bunătate ca sursă unică a Milei, atribut al Unităţii. Iar tânărul se adresează lui Iisus ca om. Pe de altă parte, la smerenia tânărului, Iisus răspunde cu smerenia supremă, cu kenoza sa. Apoi, întrebat de tânăr ce să facă pentru ca să moştenească viaţa veşnică (adică perpetuă, echivalentă cu starea paradisiacă) Iisus îi răspunde: “Cunoşti poruncile: să nu preacurveşti, să nu ucizi, să nu furi, să nu faci nici o mărturie mincinoasă, să cinsteşti pe tatăl şi pe mama ta.” Din decalogul Legii vechi Iisus cere respectarea ultimelor porunci, predominant etice. De ce nu vorbeşte Iisus şi de primele porunci, acelea doctrinare? Poate pentru că el aducea revelarea unei divinităţi trinitare. Şi fiindcă pentru mântuire, respectarea poruncilor etice era suficientă. Cum tânărul declară că a îndeplinit aceste porunci, Iisus s-ar fi putut mărgini la acest nivel, eventual întărindu-l.   Dar evanghelistul spune: “Iisus s-a uitat ţintă la el, l-a iubit şi i-a zis: Îţi lipseşte un lucru: du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea, şi urmează-Mă!” (Mrc. 10.21). Iisus l-a privit ţintă cu ochiul inimii şi l-a iubit pentru că năzuia la mai mult decât virtuţile legii vechi, pentru că voia să-l cunoască pe El. În formularea evanghelistului Matei, Iisus spune: “Dacă vrei să fii desăvârşit du-te de vinde ce ai…” (Mt. 19.21). Între un mântuit (salvatus; sosei) şi un desăvârşit (perfectus; téleios) este distanţa între Paradisul pământesc şi Ierusalimul ceresc, dintre Omul perfect şi Omul Transcendent. Pentru a face acest salt nu sunt suficiente faptele bune şi practicarea virtuţilor. Iisus cere încă trei lucruri: separarea de tot ce înseamnă a avea, deci de suportul lumii acesteia; asumarea crucii deci a suferinţei sacrificiale; şi în sfârşit urmarea lui Iisus în vederea desăvârşirii. Între regulile de viaţă respectate de tânăr şi învăţătura transcendentă a lui Iisus stă diferenţa între mântuire şi desăvârşire. Iisus separă astfel categoric viaţa în lume şi viaţa în Iisus. Iar întrebarea lui semnifică saltul de la cantitate la calitate, de la exterior la interior, de la exoterism la esoterism: “Vă mai spun iarăşi că este mai uşor să treacă camila prin urechea acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mrc. 10.25). Urechea acului este poarta strâmtă dintre pământ şi cer, iar la limită, dintre cer şi divinitate.

După plecarea tânărului, care nu putea trece prin această poartă, Iisus continuă să explice cele spuse pentru apostolii care, ca şi în alte dăţi, nu înţelegeau aceste lucruri. Căci el le ceruse nu numai lepădarea de bogăţie şi de lumea aceasta, ci şi “lepădarea de sine” (Mrc. 8.34) deci de eu, de individualitate, pentru a putea primi Sinele suprem; iar a-ţi lua crucea nu înseamnă numai suferinţă şi sacrificiu, ci şi integrarea cunoaşterii pe care crucea, ca simbol al totalităţii, o presupune; în sfârşit, a-l urma pe Iisus are sensul acelei “imitatio Christi” care trebuie să ducă până la identificarea cu El. Explicaţiile pe care le dă Iisus mai departe nu mai ţin de simpla credinţă, nici numai de practica virtuţilor, ţin de o totală metanoia care implică ruptura cu această viaţă şi asumarea vieţii în Iisus Hristos. Aşa cum s-a văzut mai înainte, la întrebarea ucenicilor: “Cine poate atunci să fie mântuit?” (Mrc. 10.26), Iisus a răspuns: “Lucrul acesta este cu neputinţă la oameni, dar nu la Dumnezeu, pentru că toate lucrurile sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Mrc. 10.27). Mântuirea, mai ales în acest al doilea sens de desăvârşire, este deci în funcţie nu numai de nevoinţele omului ci şi de harul pe care-l trimite Dumnezeu la invocarea omului.

4. Intrarea în Ierusalim

Şi acest al treilea itinerar spiritual al lui Iisus se încheie pe un loc înalt, pe un munte, odată cu intrarea în Ierusalim, oraşul sfânt al evreilor, înainte de sărbătoarea Paştelui. Mai înainte însă Iisus anunţă încă odată patimile, moartea şi învierea sa.

a. Moarte şi înviere

Iisus, în fiecare din propovăduirile sale, a inclus şi vestirea morţii şi învierii sale, ca o încununare a capătului misiunii lui pământeşti. Dacă în alte dăţi El a făcut lucrul acesta mai mult sau mai puţin voalat, pentru a nu-i speria pe ucenici, acum El spune direct, imediat după coborârea de pe muntele Taborului: “Pe când stăteau în Galileia, Iisus le-a zis: Fiul Omului trebuie să fie dat în mâinile oamenilor. Ei îl vor omorî, dar a treia zi va învia. Ucenicii s-au întristat foarte mult” (Mt. 17.22). Chiar în drum spre Ierusalim va repeta această veste în toată amploarea ei, deşi în acelaşi mod concentrat.” Pe când se suia la Ierusalim, pe drum, a luat deoparte pe cei doisprezece ucenici şi le-a zis: Iată că ne suim la Ierusalim, şi Fiul Omului va fi dat în mâinile preoţilor celor mai de seamă şi cărturarilor. Ei îl vor osândi la moarte şi-L vor da în mâinile Neamurilor ca să-L batjocorească, să-l bată şi să-l răstignească; dar a treia zi va învia” (Mt. 20. 17-19). Mai întâi această veste el o dă numai apostolilor, semn că formează încă o taină şi că va fi – datorită învierii – permanent o taină. Apoi, acest fapt se va întâmpla chiar la Ierusalim, în oraşul sfânt, în centrul lumii şi într-un anumit moment central, Paştele Iudeilor. Va fi deci un eveniment consacrat în cel mai înalt grad. Iar patimile şi moartea sa vor fi opera preoţilor, care, orice alte semnificaţii malefice ar avea pentru preoţi, are în primul rând sensul de sacrificiu. Căci ceea ce pentru Iudei va fi o condamnare infamantă, pentru întreaga lume va deveni un sacrificiu răscumpărător.

Dar poate anunţul cel mai impresionant al morţii şi învierii sale este făcut indirect prin moartea şi învierea lui Lazăr, despre care s-a vorbit mai înainte. Desigur, şi celelalte două minuni în care Iisus a înviat pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica lui Iair constituie simboluri ale morţii şi învierii. Învierea lui Lazăr are loc însă cu şapte zile înainte de moartea şi învierea sa, fiind deci ca o repetiţie generală, dacă ne este permisă această exprimare, pentru ucenici şi un cerc mai restrâns de oameni. Este o pildă pe care mulţimile  o vor uita, dar de care ucenicii îşi vor aduce aminte peste câteva zile.

b. Glorie şi slavă 

Înainte de proslăvirea de către Dumnezeu, Iisus se bucură şi de glorificarea oamenilor. Este o sărbătoare pe care El o dăruieşte Ierusalimului înainte de patimile sale. S-ar părea că marile triumfuri poartă deja în ele căderea şi moartea. Iisus pregăteşte intrarea sa în cetatea sfântă trimiţând doi ucenici să-i deschidă calea. “Duceţi-vă în satul dinaintea voastră. Când veţi intra în el, veţi găsi un măgăruş legat, pe care n-a încălecat nimeni niciodată: dezlegaţi-l şi aduceţi-mi-l” (Lc. 19.30). Intrarea călare pe măgăruş este desigur un semn de smerenie sau cum spusese proorocul citat de evanghelistul Matei: “Iată Împăratul tău vine la tine blând şi călare pe un măgăruş, mânzul unei măgăriţe.” Dar a merge călare pe un măgar, al cărui simbol malefic e bine cunoscut, are semnificaţia şi stăpânirii infernului. Iar faptul că măgarul era legat şi Iisus îl dezleagă, nu înseamnă oare şi dezlegarea pe care o primeşte demonul pentru a-l duce pe El la suferinţă şi moarte, dar şi la înviere? Şi, în fond, lumea întreagă? Iisus dezleagă răul, dar în acelaşi timp îl şi supune, căci măgarul nu mai fusese “încălecat de nimeni niciodată”.

Iisus este primit de mulţimi ca un împărat victorios. Când vor vedea însă că El nu reprezintă o împărăţie lumească, aceleaşi mulţimi se vor ridica împotriva lui. E limpede că mulţimile sunt schimbătoare şi nu înţeleg decât ceea ce este din lumea aceasta, nu ascultă decât de puteri, miraculoase sau nu. Deocamdată ele se bucură şi-l primesc pe Iisus cu ramuri verzi, simbol al paradisului terestru, pe când coboară Muntele Măslinilor. Raiul şi iadul coexistă în acest episod, Iisus fiind, în fond, Domnul lor. Mulţimile i se închină strigând: “Binecuvântat este Împăratul care vine în numele Domnului. Pace în cer şi slavă întru cei de sus” (Lc. 19.38). E un triumf pe care la naşterea lui Iisus îl cântau îngerii din cer. Dar atunci se spunea “pace pe pământ”. Să fie un semn că pământul nu-şi va mai regăsi pacea decât în cer?

Dacă oamenii îl glorifică pe Iisus, El îl slăveşte pe Dumnezeu ducându-se direct la templu. “Iisus a intrat în Ierusalim şi s-a dus în templu. După ce s-a uitat la toate lucrurile dimprejur, fiindcă era pe înserate a plecat în Betania” (Mrc. 11.11). Ce înseamnă această privire a lui Iisus? Este o ultimă privire asupra casei pe care o va părăsi? Şi care peste nu mult timp va fi dărâmată? Este prima melancolie a lui Iisus căci evanghelistul spune: “era pe înserate”. Amurgul începea să se lase peste omenire. Fariseii deja erau nemulţumiţi de cântările de slavă şi-i cer lui Iisus să-şi certe ucenicii ca să tacă. “El a răspuns: dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Lc. 19.40). Când vor striga pietrele, la dărâmarea Ierusalimului, va fi semn că sfârşitul unei lumi e aproape; dar şi coborârea Ierusalimului ceresc.

Aşa se încheie al treilea drum al lui Iisus care străbate Galileia şi Iudeia până la Ierusalim. Accesul spre acest centru al vieţii spirituale, spre acest loc al păcii, se deschide odată cu intrarea lui Iisus, pentru toţi acei care-l urmează  “în duh şi adevăr”. Plecând din infernul copilului îndrăcit pe care-l vindecă Iisus, atingând perfecţiunea stării umane prin învăţătura unirii hierogamice şi prin regăsirea paradisului copilăriei, omul nu poate atinge totuşi desăvârşirea decât prin separarea de lume şi unirea cu Iisus prin simbolul crucii, al morţii şi învierii. Iar Ierusalimul în care Iisus intră călare pe asin şi cu ramuri verzi în mână, stăpânind iadul şi raiul, este cetatea divină a Tatălui omului, a Omului Universal. Sarea apostolilor s-a transformat în cristale nestemate care împodobesc Ierusalimul ceresc.

VI DE LA INTRAREA ÎN IERUSALIM LA ÎNVIERE

În ultima săptămână a vieţii sale de Fiu al Omului, Iisus trăieşte mai intens decât în cei trei ani de propovăduire, aşa cum în cei trei ani a trăit mai intens decât în cei treizeci de ani anteriori. Cu cât ciclul unei vieţi se apropie de sfârşit, cu atât viteza existenţei creşte, iar timpul se scurtează, ca să rămână o clipă de transmutat în veşnicie.

1. Recapitulatio

În cele trei zile dinaintea patimilor, Iisus ne se mai preocupă de mântuirea mulţimilor, nu mai face vindecări şi minuni decât cu totul întâmplător, nu mai dă reguli de viaţă. Unica lui preocupare este sfârşitul apropiat. “In articulo mortis” toate gândurile şi actele sale se concentrează spre eshaton. Un triplu sfârşit: al lui ca om; al Ierusalimului ca cetate a iudeilor nerecunoscători, deci a unei lumi limitate; şi al întregii umanităţi. Vorbeşte mai rar în pilde, folosind mai degrabă un limbaj direct, dur, ameninţător, profetic. În aceste trei zile vizionare El îi arată lumii păcatele, nu ca să le îndrepte, căci nu mai e vreme, ci ca să le denunţe, să le judece, să le arate pedepsele. În cei trei ani de propovăduire, Iisus se arată învăţător şi binefăcător, refuzând să judece. Nici acum nu judecă propriu-zis, dar arată cum va fi judecată omenirea. Aspectul lui de rigoare se manifestă oricum cu putere; dar aceasta nu e decât o prefigurare a ceea ce va să vie.

Gonind vânzătorii din Templu cu o violenţă  pe care nu i-o cunoşteam, Iisus se arată necruţător cu cei care pângăresc altarele şi deci pe Dumnezeu însuşi: “Este scris: Casa mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut dine ea o peşteră de tâlhari” (Mt. 21.13). Indirect, folosindu-se de mulţimi, demonul care e foarte virulent în această săptămână a  morţii, încearcă să transforme templul într-o biserică a satanei. Este păcatul cel mai mare, căci orice biserică e o casă a Duhului Sfânt. Dar cum spune Iisus, porţile iadului nu o vor birui. Deşi peste puţin timp el va profetiza distrugerea Ierusalimului, deci şi a templului, totuşi în duhul lui templul nu va dispărea. Pentru aceasta el trebuie păstrat fără prihană, pentru a putea renaşte în slavă.

Apo Iisus blestemă Smochinul care nu i-a dat fructe să-şi potolească foamea. E prima dată când Iisus afuriseşte o făptură din creaţie, afară de demon, El care a cerut până acum milă şi iertare. Lucrul pare  de necrezut căci smochinul nici măcar nu era la vremea rodirii. Simbolic însă, pentru Iisus trebuie să faci imposibilul ca să-i împlineşti voia.

Iar pentru roade spirituale, pentru a potoli foamea de duh vremea trebuie să fie în orice moment. La apropierea lui Iisus smochinul trebuia să se transforme într-un pom paradisiac care rodeşte tot timpul. Întâmplarea este şi o parabolă, căci Iisus adaugă: “Adevărat vă spun că dacă veţi avea credinţă şi nu vă veţi îndoi, veţi face nu numai ce s-a făcut smochinului acestuia; ci chiar dacă aţi zice muntelui acestuia: Ridică-te şi aruncă-te în mare, se va face” (Mt. 21.21). Se subliniază pentru ultima oară marea importanţă a credinţei care poate face miracole. Căci un miracol îi ceruse Iisus smochinului. Ba mai mult, în Evanghelia lui Marcu se spune: “De aceea vă spun că orice lucru veţi cere când vă rugaţi. Să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea” (Mrc. 11.24). Să credem deci în puterea rugăciunii făcute cu credinţă chiar dacă rezultatul nu este vizibil, căci el se împlineşte într-un fel, poate necunoscut de noi.

Şi pildele care urmează manifestă acelaşi duh intransigent împotriva celor care calcă poruncile divine sau profanează Împărăţia lui Dumnezeu. În pilda Vierilor (a lucrătorilor viei), via este lumea noastră limitată (înconjurată cu un gard), dar având un turn central (axis mundi) şi un teasc (aspect lucrător dar şi jertfitor). Vierii sunt oamenii care atunci când li se cere socoteală de lucrul lor, alungă slujitorii, mergând până la a ucide pe fiul stăpânului. E limpede că e vorba aici şi de patimile şi moartea lui Iisus Hristos însuşi. Un sens mai ascuns are încheierea acestei pilde. “Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul unghiului” (Mt. 21.42). Iisus este această piatră, ignorată şi dispreţuită de unii, dar care e adevărata cheie de boltă a lumii. “Cine va cădea peste piatra aceasta va fi zdrobit de ea, iar pe acela peste care va cădea, îl va spulbera.” Este desigur o aluzie la puterea finală de Judecător a lui Iisus. Sensul iniţiatic al pietrei unghiulare era bine cunoscut în hermetismul medieval.

În pilda Nunţii fiului de împărat (Mt. 22.1) sau a Cinei celei Mari (Lc. 11.15) e vorba tot de încheierea unui ciclu, ca şi în cea precedentă, care se termină cu o cină sau cu o nuntă la care sunt poftiţi oamenii. Dar ei refuză acest ospăţ de nemurire sau această hierogamie paradisiacă, pentru că sunt preocupaţi de cele lumeşti. Stăpânul aduce atunci la nuntă pe cei oropsiţi dar le cere să fie îmbrăcaţi potrivit, să fie deci pregătiţi. Altfel vor fi zvârliţi în întunericul de afară. În ambele pilde e vorba de Împărăţia Cerurilor în care de vinul şi hrana spirituală, de ospăţul de nemurire, nu vor avea parte decât cei vrednici. “Căci  mulţi sunt chemaţi dar puţini sunt aleşi” (Mt. 22.14).

Simţindu-se direct atinşi, fariseii strâng cercul în jurul lui Iisus şi încearcă să-l prindă cuîntrebări viclene, ca şi demonul în pustie. Prima întrebare se referă la necesitatea de a plăti birul, la care Iisus dă celebrul răspuns: “Daţi Cezarului ce e al Cezarului şi lui Dumnezeu ce e al lui Dumnezeu” (Mt. 22.21). Această sentinţă a fost rău înţeleasă nu numai de farisei, ci şi de mulţi teologi care au tras concluzia că existenţa omului trebuie împărţită între Dumnezeu şi puterea lumească. Această separaţie între sacru şi profan a intervenit mai târziu, dar nu e legitimă. Într-o lume tradiţională puterea temporală este supusă autorităţii spirituale şi nu are autonomie proprie. Domeniul profan nu apare decât prin degradarea spirituală a lumii. Datoria noastră este faţă de Dumnezeu. Dar fariseii n-au înţeles acest lucru şi faptul e cu atât mai reprobabil cu cât atunci puterea temporală era exercitată de străini, de ocupaţia romană.

Întrebarea următoare e legată tot de o preocupare a lumii acesteia, aceea a căsătoriei. Fariseii cred şi ar vrea ca şi în lumea cealaltă oamenii să aibă aceleaşi obiceiuri şi necesităţi ca şi în lumea aceasta, ceea ce e absurd: să se căsătorească, să aibă neveste şi copii, etc. Iisus îi admonestează pentru confuzia lor şi pentru ataşamentul faţă de această viaţă: “Vă rătăciţi, pentru că nu cunoaşteţi nici scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la înviere nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita, ci vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mt. 22.30). Cealaltă viaţă este o viaţă în duh. Îngerii în paradis nu mai sunt duali, ci androgini. Fiinţa lor reflectă unitatea divină. Cei vii cu adevărat sunt dincolo nu aici, căci ei au viaţă veşnică (perpetuă). “Dumnezeu nu e Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii” (Mt. 22.32).

Tot o întrebare legată de lumea aceasta îi pun fariseii lui Iisus când îl ispitesc: “Cu ce putere faci tu lucrurile acestea şi cine ţi-a dat puterea aceasta?” (Mt. 21.23). Iisus, ca să-i deruteze, pune şi el o întrebare: “Botezul lui Ioan de unde venea: din cer sau de la oameni?” E o întrebare dilematică la care fariseii nu pot răspunde. În această întrecere între deşteptăciunea vicleană a fariseilor, ca şi a demonului, şi adevărata inteligenţă, Iisus îşi aruncă adversarii în perplexitate şi ei se retrag ruşinaţi. Fără să spună direct “vade retro satana”, Iisus a spus-o indirect. Acelaşi lucru când Iisus îi întreabă pe fariseii al cui fiu este Hristosul. Tot Iisus dă un răspuns paradoxal: “Deci dacă David îl numeşte Domn, cum este el Fiul lui?” (Mt. 22.45). Este evident vorba aici de o filiaţie spirituală nu de una pământească. Iar evanghelistul conchide: “Şi din ziua aceea nu a îndrăznit nimeni să-i mai pună întrebări.” Ştiinţa lui Iisus e înţelepciune suverană.

Prin fapte, prin pilde şi prin răspunsuri paradoxale, în aceste trei zile dinaintea patimilor, Iisus arată precaritatea acestei lumi şi deschide perspectiva unei alte lumi, moartea nefiind decât o poartă spre Învierea în Împărăţia cerurilor. El încheie aceste zile pregătitoare, reiterând legea fundamentală a existenţei noastre pe pământ: iubirea (Mt. 22.37). Ceea ce a propovăduit în trei ani, Iisus condensează acum în trei zile. În perspectiva morţii, timpul se grăbeşte, sensul existenţei se concentrează, iar înţelepciunea priveşte spre o altă viaţă, acceptând suferinţa ca pe o jertfă răscumpărătoare. Trei zile înainte de moarte, trei zile după moarte formează acest istm îngust pe care omul trece din moarte la viaţă. Ziua a şaptea este ziua unei treziri, ziua Învierii.

Aceste zile de încheiere a ciclului existenţei terestre sunt şi zilele judecăţii, a cântăririi rezultatelor vieţii. Iisus a spus în repetate rânduri că n-a venit să judece lumea, ci ca s-o mântuiască. Acum în ultimele clipe va spune că nu e mântuire fără judecată. Şi va înfăţişa într-o viziune înfricoşătoare chipul acestei judecăţi: a omului şi a lumii. Mânia şi vehemenţa lui în aceste zile care anunţă Judecata viitoare nu sunt decât aspectul de rigoare care prevalează acum asupra aspectului de mizericordie arătat în timpul vieţii. Într-o clipă balanţa judecăţii poate arunca o viaţă în cer sau în iad. Şi Iisus vorbeşte acum mai mult despre iad decât în tot restul propovăduirii sale. Într-o viziune profetică el arată decadenţa spirituală a lumii şi marile chinuri care o aşteaptă drept urmare a nesocotirii Împărăţiei lui Dumnezeu şi a prea marii închinări în faţa împărăţiei pământului. El arde în cuvinte de foc pe mulţimile care-l vor trimite la moarte, pe Fariseii care-l vor condamna şi Ierusalimul care-i va adăposti patimile şi moartea. Dar dincolo de neînţelegerea, de ura şi voinţa lor de putere, va fi mai presus Învierea sa. Un mic Apocalips înfăţişează Iisus Ierusalimului şi omului, prefigurare a marelui Apocalips al sfârşitului timpurilor (Serghei Bulgakov).

2. Micul Apocalips

Aşadar, între Intrarea în Ierusalim şi Cina de Taină, Iisus înfăţişează iudeilor viziunea morţii omului şi a lumii, viziunea eshatonului într-o Apocalipsă parţială în care aspectele de rigoare domină aspectele de milă, deşi acestea din urmă vor prevala în final, dar numai pentru cei aleşi şi pentru lumea ce va să vină.

Şi mai înainte Iisus mustrase unele cetăţi pentru a fi mai degrabă locuri ale pierzaniei decât ale mântuirii. Viitoarele aglomerări urbane ale lumii au fost chiar de la început locuri de dezlănţuire a patimilor şi a puterii, fiind locuri ale agregării, ale activismului şi ale promiscuităţii, în dauna vieţii spirituale. “Vai de tine, Horazine! a zis el. Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon minunile care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit cu sac şi cenuşă. De aceea vă spun că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi” (Mt. 11.21). Dar avertismentele lui Iisus rămăseseră literă moartă pentru mulţimi, care îl căutau doar în momentele de suferinţă pentru tămăduire. “Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de mine” (Mt. 15.8). Căci Iisus căuta inima omului, atunci când nu era împietrită, inima ca centru al fiinţei, al iubirii şi cunoaşterii iluminatoare.

Mai puternic îi acuzase Iisus pe cărturari şi farisei care, fiind oameni ai legii aparţinând castei sacerdotale, ar fi trebuit să înţeleagă mesajul lui spiritual. Ei însă îi cereau semne şi fenomene, urmărind să-l prindă şi să-l acuze. Iisus le spusese şi lor: “Un neam viclean şi preacurvar cere un semn; dar nu i se va da alt semn, decât semnul proorocului Iona” (Mt. 12.39). Or semnul dat lui Iona nu era altceva decât azvârlirea în infern, în pântecele chitului din care Iona se salvase însă. Iisus îi avertizase pentru lipsa lor de înţelepciune: “Împărăteasa de la Miazăzi se va scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l va osândi pentru că ea a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este unul mai mare decât Solomon” (Mt. 12.42). Acum el îi acuză direct şi necruţător pentru toată minciuna lor: “Deci toate lucrurile pe care vă spun ei să le păziţi, păziţi-le şi faceţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi. Căci ei zic dar nu fac” (Mt. 23.3). Aceste acuzaţii aduse de Iisus fariseilor formează un adevărat act de condamnare a ceea ce s-a numit de atunci “fariseism” şi care cuprinde în principal: formalismul riturilor; îngrijirea de exterior şi neglijarea interiorului; goana după măriri deşarte; neîmplinirea dreptăţii, milei şi credinţei; uciderea proorocilor; etc. (Mt. 23.1-36). Dar acuzaţiile cele mai grave ni se par cele care afectează viitorul omenirii: “Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor; nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.” A întrerupe legăturile cerului cu pământul constituie nu numai un păcat cu consecinţe personale, ci şi o subversiune a întregii lumi care, lipsită de influenţa cerului va decade spiritual trecând sub domnia “prinţului acestei lumi”. Şi mai departe Iisus continuă: “Vai de voi cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi înconjuraţi marea şi pământul ca să faceţi un tovarăş de credinţă; şi după ce a ajuns tovarăş de credinţă faceţi din el un fiu al gheenei; de două ori mai rău decât sunteţi voi înşivă” (Mt. 23.15). Această corupere a omului de pe întreg pământul (“înconjuraţi marea şi uscatul”) ni se pare cel mai mare sacrilegiu care va duce la decăderea omenirii şi la prăbuşirea ei în infern la Marea Apocalipsă.

Şi dacă fariseii şi cărturarii vor fi pedepsiţi cu focul gheenei, Ierusalimul, care este centrul acelei lumi, şi care s-a lăsat târât în cele mai rele păcate, va avea o pedeapsă tot atât de groaznică, dispărând de pe faţa pământului: “Vedeţi oare toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată” (Mt. 24.2). Prin toate aceste profeţii Iisus anunţă sfârşitul lumii vechi, al unui ciclu istoric decăzut, pentru a putea să se ridice pe ruinele lui un nou ciclu. Şi profeţia lui Iisus s-a împlinit, căci până în zilele noastre din Templul din Ierusalim, dărâmat în anul 70 de romani, n-a rămas decât un zid, “zidul plângerii”.

Semnele care vor arăta apropierea acestui sfârşit sunt foarte limpede arătate de Iisus: cataclisme naturale, foamete, epidemii, inundaţii, cutremure; apariţia proorocilor mincinoşi care vor falsifica adevărul şi vor împiedica cunoaşterea; degradarea iubirii dintre oameni (“din pricina înmulţirii fărădelegilor dragostea celor mai mulţi se va răci,” Mt. 24.12); o luptă generalizată nu numai între popoare ci şi între indivizi (bellum omnia contra omnium). Dar aceste rele care se vor arăta în omenire nu sunt totul, căci dezordinea sfârşitului de ciclu va cuprinde şi lumile intermediare şi chiar pe cele cereşti: “Îndată după acele zile de necaz soarele se va întuneca, luna nu-şi va mai da lumina ei, stelele vor cădea din cer, şi puterile cerului vor fi clătinate” (Mt. 24.29).

Dar în mijlocul acestei pustiiri, a acestei rigori extreme, mila lui Iisus nu-i va uita pe cei care urmează calea Lui. “Binecuvântat este cel ce vine întru Numele Domnului.” Pentru a-i salva de urgia ce vine, Iisus le spune celor aleşi, apostolilor, ce au de făcut: “De aceea când veţi vedea ‘urâciunea pustiirii’ (Daniel) aşezată în locul sfânt – cine citeşte să înţeleagă – atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi” (Mt. 24.15). E vorba desigur de locurile înalte, de locurile sfinte, dar e vorba mai ales de muntele din inima noastră. Şi Iisus continuă cu o serie de spuse care constituie tot atâtea căi de salvare din orice restrişte: “Să nu vă spăimântaţi căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple”; cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit (“prin răbdarea voastră vă veţi câştiga sufletele voastre”); să fie cu ochii la cer de unde vine izbăvirea; să nu se lase înşelaţi de falşii profeţi; să vegheze şi să se roage “pentru a putea sta în picioare în faţa Fiului Omului” (Lc. 21.36). Şi pentru aceasta le spune o ultimă pildă, pilda celor Zece Fecioare.

Când aceste semne şi altele se vor arăta, spune Iisus, şi “când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că Fiul Omului este aproape, este chiar la uşi” (Mt. 24.33). Totul arată aşadar că e vorba de o Apocalipsă parţială care a cuprins lumea veche şi a distrus-o. Dar spusele lui Iisus sunt profetice şi pentru lumea care s-a născut după El, pentru lumea care s-a extins peste tot pământul. La rândul ei această lume va îmbătrâni, se va degrada spiritual, şi Iisus îi anunţă şi ei sfârşitul. Acest sfârşit universal va veni, cum spune Iisus, când evanghelia va fi propovăduită în toată lumea (Mt. 24.14). Or acest lucru nu se putea întâmpla imediat după Iisus, când creştinismul abia se înfiripa; acest lucru se întâmplă acum când Numele lui Iisus e cunoscut în toată lumea chiar dacă nu toată lumea e creştină. Când va fi exact acest sfârşit mondial nimeni nu ştie: “Despre ziua aceea şi despre ceasul acela, nu ştie nimeni; nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Mt. 24.36). Totuşi, Iisus mai spune un lucru semnificativ: “Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până nu se vor întâmpla toate aceste lucruri” (Mt. 24.34). Şi iată că neamul lui Israel n-a trecut nici până astăzi. Căci Templul din Ierusalim a fost dărâmat cum a spus Iisus, dar cetatea Ierusalimului există şi astăzi, chiar dacă fără templu. Pentru că neamul lui Israel este un neam “ales”, dar pentru Apocalipsă.

Spusele lui Iisus anunţă aşadar atât sfârşitul lumii romane, care s-a produs, dar şi sfârşitul cel mare al întregii lumi, al lumii în care trăim. Acest sfârşit îl profetizează, într-o uriaşă şi înspăimântătoare viziune, Apocalipsa lui Ioan, dar principalele lui aspecte sunt arătate chiar de Iisus care vorbeşte de Ziua Judecăţii de Apoi în termeni simbolici şi vizionari: “Când va veni Fiul Omului în Slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al Slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui” (Mt. 25.32). Iisus apare astfel prima dată ca judecător, el care refuzase să judece lumea în timpul vieţii: “Eu n-am venit să judec lumea ci s-o mântuiesc” (). El nu va judeca lumea decât după ce i-a arătat calea de mântuire, şi după ce lumea a refuzat în cea mai mare parte această cale. Nedreptatea era şi este atât de mare în lume încât dacă Iisus ar fi judecat-o în timpul vieţii sale ar fi trebuit s-o distrugă. El şi-a arătat mai întâi mila şi apoi rigoarea. Astfel judecata va veni ca o consecinţă a refuzului omenirii de a primi mila sa. Criteriul judecăţii va fi milostenia, fapta bună, ca dovadă a iubirii de Hristos şi de aproape. Faptă care e însă condiţionată de veghe şi de cunoaştere, de care Iisus a vorbit mai înainte. Cine vor fi oile şi cine caprele Iisus o spune de asemenea, enumerând drept condiţii ale mântuirii cele şase suferinţe umane faţă de care trebuie să fim milostivi: foamea, setea, străinătatea, sărăcia, boala, închisoarea. Iubirea de aproapele manifestată prin alinarea acestor suferinţe va fi în acelaşi timp o dovadă a iubirii de Iisus care va condiţiona mântuirea sau damnarea. Celor mântuiţi Iisus le va spune: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii.” Iar celor damnaţi El le va spune: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25.34,41). De remarcat faptul că oamenii sunt binecuvântaţi de la începutul lumii, dar nu şi damnaţi, căci focul cel veşnic (perpetuu) e pregătit diavolului şi nu omului care are libertatea şi deci posibilitatea alegerii şi deci mântuirii.

Cu această vestire a judecăţii viitoare Iisus îşi încheie propovăduirea, în aşteptarea judecăţii nedrepte a oamenilor pe care o va îndura sacrificial şi mântuitor.

3. Eshatonul

Sfârşitul lui Iisus este o cutremurătoare dar cathartică tragedie nu în cinci ci în şapte acte pentru că nu este numai tragedia microcosmosului uman (5) ci şi a macrocosmosului (7). Unicitatea acestei tragedii este dată nu atât de dimensiunea ei umană şi cosmică, cât de actul ei final al Învierii care o exaltă in divinis. O vom urmări după cele trei evanghelii sinoptice, cu unele incursiuni în evanghelia lui Ioan, care face însă obiectul unui comentariu aparte. În acest mod ultimele zile din Săptămâna Mare devin exemplare pentru orice sfârşit omenesc, cu condiţia să putem urca cele şase trepte ale suferinţei şi sacrificiului şi să accedem astfel la a şaptea treaptă, aceea a Învierii.

a. Cina cea de Taină. Despărţire şi Binecuvântare.

Primul act al sfârşitului lui Iisus este despărţirea de ucenicii săi în cadrul unei Cine rituale. Despărţirea, oricât ar fi de dureroasă, este un act sacrificial necesar pentru ca să capeţi, prin singurătate, libertatea de a fi tu însuţi şi de a-ţi urma destinul. Despărţirea dinaintea morţii te lasă singur cu Dumnezeu. În cazul lui Iisus, despărţirea are şi rolul de a da ucenicilor binecuvântarea şi de a le lăsa moştenire Duhul Sfânt şi misiunea de continuare a propovăduirii învăţăturii cristice. Cum ucenicii s-au întristat auzind că Iisus îi va părăsi, El le spune: “Vă este de folos să mă duc; căci dacă nu mă duc Eu, Mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă mă duc vi-l voi trimite” (In. 16.7). Orice despărţire, luată sacrificial, aduce un răspuns al Cerului.

Pentru pregătirea acestei despărţiri, Iisus – care ştia dinainte cum se va petrece – ia toate măsurile ca să decurgă ca un ritual. Era de altfel o Cină pentru Paştele iudeilor, pe care Iisus o va transforma în Cina euharistică. Această masă de seară va deveni masa aurorală a noii legi. A fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi… Ucenicii (Petru şi Ioan, Lc. 22.8) trimişi să pregătească cina sunt conduşi la camera de masă, după spusele lui Iisus, de un om cu un ulcior. Este semnificativă prezenţa omului cu ulciorul, prefigurare a celorlalte vase care vor servi în timpul cinei. Aşa cum este semnificativă şi trimiterea lui Petru şi Ioan, cei doi apostoli ai Bisericii exterioare şi interioare. Odată  adunaţi în camera cinei, are loc un ritual de purificare în care Iisus spală picioarele ucenicilor. Pare curios că e vorba de spălarea picioarelor şi nu a mâinilor. Pe lângă justificări de igienă (praful drumurilor palestiniene), spălarea picioarelor este ultimul act al unor purificări anterioare: “Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele decât picioarele ca să fie curat de tot; şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi” (In. 13.10). Şi apoi Iisus spusese cândva: “Nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om [...] de aceea a mânca cu mâinile nespălate nu spurcă pe om” (Mt. 15.11,20). În plus, spălarea picioarelor de către Iisus e o lecţie de smerenie (“…robul nu este mai mare decât domnul său, nici apostolul mai mare decât cel care l-a trimis…”); dar este poate şi o pregătire a acestor picioare care-i vor purta pe apostoli în lumea întreagă, lăsând unele învăţături cristice (“vestigium pedi”). Ca de obicei Petru nu înţelege gestul Învăţătorului şi se opune, însă Iisus îi explică: “Dacă nu te spăl eu, nu vei avea parte de Mine.” Şi Petru acceptă cu bucurie: “Doamne, nu numai picioarele, dar şi mâinile şi capul.” Explicaţia Domnului deschide inima lui Petru. El nu e propriu-zis un recalcitrant, el vrea numai să înţeleagă, să ştie, să cunoască miezul lucrurilor. Ca şi cum credinţa nu i-ar fi îndeajuns fără asumarea ei de către cunoaştere. Petru este omul actului integral.

Scena aceasta a spălării picioarelor are un precedent în spălarea capului lui Iisus cu mir de către o femeie.

Semnificaţia este mult mai înaltă fiind vorba de Iisus, de capul lui şi de mir, care e un ulei sfinţit. Aici este vorba nu numai de o purificare, ci şi de o sfinţire pentru îngroparea şi pentru învierea lui Iisus. Este un act complementar celuilalt care formează împreună purificarea trupului şi a sufletului, prealabilă oricărui sacrificiu.

Urmează Cina propriu-zisă constând din trei momente: mâncarea de seară, exorcizarea demonilor şi Cina de taină. Fiind Paştele iudeilor, Cina este o masă rituală, cu cântări cum spune evanghelistul (Mt. 26.30), care va consfinţi prin reamintire un eveniment sacru, o sărbătoare. În cursul Cinei Iisus anunţă trădarea lui Iuda. Ca de obicei, demonul e prezent la cele mai sfinţite prilejuri. Nu e o surpriză decât pentru apostoli, căci Iisus ştia ce avea să se întâmple. “Fiul omului se duce după cum este scris despre El. Dar vai de omul acela prin care este vândut Fiul omului. Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Mt. 26.24). Trădarea lui Iisus devine astfel cel mai mare păcat.

Şi Iuda părăseşte masa, nu fără a primi învoirea lui Iisus, după ce îi întinde o bucăţică de pâine în acelaşi blid, după cum spune evanghelistul Matei (Mt. 25.27). Pentru el este o cină “otrăvită”. Masa propriu-zisă se împarte la evanghelistul Luca în două: mâncarea obişnuită la iudei, cu împărţirea paharului: “Şi a luat un pahar, a mulţumit lui Dumnezeu, şi a zis: Luaţi paharul acesta şi împărţiţi-l între voi” (Lc. 22.17). Apoi mâncarea binecuvântată de Iisus, care constituie şi instituie taina euharistiei. Ca şi paharul final pe care-l bea cu apostolii spunând: …”Acesta este sângele meu şi al legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt. 26.28). Nu e numai o consacrare obişnuită, ci transformarea pâinii şi vinului în trupul şi sângele Domnului. Acest act depăşeşte simbolul obişnuit al consacrării, rămânând cu adevărat un mister. Dubla natură a lui Iisus se manifestă în taina euharistiei, taina marii kenoze, a sacrificiului lui Iisus pentru mântuirea omenirii. Acest sacrificiu se va repeta cu fiecare anafora. Împărtăşania fiecărui creştin nu e doar un gest de comemorare, ci de comuniune cu Iisus însuşi, un gest de anamnesis, de retrăire a gestului originar. “Să faceţi lucrul acesta spre pomenirea mea” (Lc. 22.19). Euharistia a rămas cea mai mare taină a trăirii creştine şi centrul ritualului nostru transformator.

Un incident marchează sfârşitul acestei Cine: vestind încă odată patimile şi moartea sa, Iisus le vede ca pe o pricină de poticnire chiar pentru ucenici. Petru protestează, dar Iisus îl vesteşte că se va lepăda de El de trei ori chiar în noaptea aceea. Şi aşa se va întâmpla. Atotştiinţa divină prevede, dar iată că nici ştiind Petru nu-şi poate înfrânge teama. Să însemne oare aceasta că nici ştiind ce se va întâmpla nu putem schimba destinul? Îi influenţează Iisus voinţa lui Petru când prevede comportarea sa? O dilemă greu de rezolvat. Poate că Iisus anunţă lepădarea lui Petru ca să atragă smerenia şi căinţa lui. Poate că este vorba tot de influenţa demonului, căci Iisus îi spune lui Petru: “Simone, Simone, iată că Satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, dar Eu m-am rugat pentru tine…” (Lc. 22.31). Nici apostolii nu sunt scutiţi deci de ispita demonului şi trebuie să se lupte cu el. Poate de aceea Iisus le spune în finalul Cinei: “…cel care nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere” (Lc. 22.36). Poate e vorba, simbolic, de sabia Duhului (dar aceea nu se cumpără); e mai curând o prevestire a luptelor şi a martiriului care-i aşteaptă.

b. Ruga din Grădina Ghetsemani

După ultima cină, ultima rugăciune are loc într-o grădină. Primii oameni au păcătuit şi au căzut din grădina raiului; tot într-o grădină Iisus se roagă pentru ei şi  pentru el ca Fiu al Omului. Este o grădină a păcii (pe muntele Măslinilor), un dar care va fi sfâşiat de suferinţă: pentru sfârşitul lui apropiat, dar şi pentru păcatele oamenilor. Demonul este prezent, ca de obicei, şi aici. Mai întâi încercând să-i ispitească pe ucenici: “Simone, Simone, iată Satana v-a cerut ca să vă cearnă ca pe grâu” (Lc. 22.31); apoi împiedicându-i să vegheze, adormindu-i: “De ce dormiţi?” îi întreabă Iisus. “Sculaţi-vă şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită” (Lc. 22.46); în sfârşit, prin trădarea lui Iuda. Pentru toate acestea se roagă Iisus, dar şi pentru El, încercând să-şi uşureze sfârşitul. “Părinte, de voieşti, treacă de la mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se împlinească” (Lc. 22.42). Paharul de la Cină se preface acum în pahar al suferinţei. Iisus ştie ce are să i se întâmple, dar ca om ezită un moment, lăsându-se apoi imediat în voia lui Dumnezeu. Nu protestează ca Petru, ci consimte. Deşi suferinţa lui e imensă, Iisus o acceptă, deşi o spune: “Întristat este sufletul meu până la moarte” (Mt. 26.38). În această rugăciune însă Iisus nu era singur: “Un înger din cer i s-a arătat Lui şi-l întărea” (Lc. 22.43). În timp ce demonul dă ocol, îngerul e şi el prezent. N-a venit să împiedice ceea ce trebuia să se întâmple, ci să-l întărească pe Iisus-omul. Căci dacă duhul e plin de râvnă, cum spune Iisus (promptus est; prothymon), sufletul e întristat (tristis est; perilypos), iar trupul neputincios (infirma; asthenes). Tripla alcătuire a omului este în mod diferit afectată de apropierea morţii. Suferinţa lui Iisus era însă imensă, căci suferea pentru toată omenirea: “Iar sudoarea lui s-a făcut ca picături mari de sânge care picurau pe pământ” (Lc. 22.44). Lacrimile cerului se prefac în sânge care se întoarce în pământ. De aceea e nevoie de veghe şi rugăciune (vigilate et orate; gregoreite kai proseuchesthe). Apostolii nu sunt însă în stare şi adorm, poate şi de prea multă întristare. N-au suportat nici lumina Taborului, nu îndură nici suferinţa lui Iisus. Ei sunt încă oameni, chiar dacă au buna intenţie să-l apere pe Iisus. N-au însă curajul, sunt încă temători. Iisus îi prevede lui Petru, ca şi altă dată, că se va lepăda de El de trei ori. Deşi Petru neagă, aşa va fi (Mrc. 14.30), şi aceasta chiar în timp ce Iisus era judecat. Poate de aceea ucenicii vor lipsi de la picioarele Crucii (afară de Maria şi Ioan, mama şi fiul iubit). Iisus ştie şi le iartă slăbiciunea. “Dormiţi de-acum şi vă odihniţi” (Mrc. 14.41).

Această scenă premergătoare sfârşitului este o pildă pentru modul în care trebuie să primim suferinţa şi apropierea morţii. Căci dacă sufletul se lamentează şi se întristează, el trebuie să se golească de orice voinţă şi să se supună Voii divine. Iar dacă trupul e neputincios, duhul trebuie să vegheze şi să se roage. Numai aşa putem îndura suferinţa, şi aştepta sfârşitul. Numai aşa vom ţine demonul departe şi vom fi asistaţi de îngerul morţii, dar şi al mângâierii.

Ultimul act în Ghetsemani aparţine totuşi demonului, pentru că suferinţa lui Iisus are un rol supra-uman. După Botez, Iisus îl respinge pe demon, aici îl acceptă pentru că are un rol în iconomia mântuirii. Trădarea lui Iuda îl dă pe Iisus în mâinile puterii lumeşti, cu care demonul era asociat. Iuda, care e instrumentul urii trădează iubirea lui Iisus printr-un sărut (semn al iubirii), răsturnând astfel rânduiala firească. O reacţie totuşi din partea lui Petru,

care e atât de imprevizibil, scoţând sabia şi tăind urechea ostaşului, el care se va lepăda de Iisus, cum i se prezisese (Lc. 22.34). Iisus îl mustră: “Bagă sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Mt. 26.52) şi face o ultimă minune, punând la loc urechea tăiată. Iisus nu vrea violenţă, mai ales atunci când e vorba de apărarea lui. Ceea ce trebuie să se întâmple trebuie acceptat fără împotrivire şi fără teamă. Ucenicii nu sunt însă în stare de asemenea sacrificiu. “Atunci părăsindu-l, toţi au fugit” (Mrc. 14.50). Unul din ei fuge chiar gol, lăsându-şi haina în mâna ostaşilor (Mrc. 14.51).

Aşa cum Adam şi Eva au rămas goi după ce au păcătuit. Prin Ghetsemani Iisus purifică şi raiul, aşa cum în curând va purifica şi iadul.

c. Procesul

După cum prevăzuse Iisus, ostaşii l-au luat din Ghetsemani şi l-au dus în faţa autorităţilor arhiereşti iudaice, purtându-l când la unii din capi când la alţii,

pentru a fi judecat. Aşa începe cel mai nedrept proces din istorie împotriva celui mai drept Om. Dar Iisus prevăzuse şi acest fapt când spusese: “Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt. 5.10). Însă, chiar formal, cum poate fi drept un proces în care acuzatorii şi judecătorii sunt aceiaşi, şi nu există apărători?

În prima fază, Iisus e judecat de Caiafa care-l acuză că ar fi afirmat: “Pot să dărâm templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-l zidesc” (Mt. 26.61). Dar Iisus vorbise de templul trupului său. A doua acuzaţie, şi cea mai gravă, e că Iisus spusese că e Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Lucru adevărat pe care arhiereii nu-l ştiau, şi nici nu-l puteau accepta, socotindu-l o blasfemie. Ei aşteptau doar un Mesia pământesc. La început Iisus nu răspunde (ca şi în alte împrejurări).

De altfel, El ştia că e inutil să te aperi în faţa unei instanţe de care eşti condamnat dinainte pe baza unor mărturii mincinoase. “Dacă vă voi spune, nu veţi crede, dacă vă voi întreba nu-Mi veţi răspunde şi nici nu Mă veţi elibera” (Lc. 22.67). După aceea răspunsul lui e ambiguu: “Voi spuneţi că Eu sunt” (Lc. 22.70). De ce Iisus nu răspunde direct? Poate pentru ca să planeze misterul asupra dumnezeirii lui?

Sau pentru a-i face pe arhierei să-l condamne fără dovezi? De multe ori Iisus îl lasă pe celălalt să vorbească, vrând să-i încerce certitudinile. Căci răspunsul “Voi spuneţi…” lasă afirmaţia celuilalt sau implică o îndoială (Voi spuneţi, nu eu). Oricum, răspunsul lui Iisus e paradoxal el neputând fi înţeles decât în alt plan, pe care arhiereii nu-l pricep şi se înfurie, condamnându-l şi batjocorindu-l.

În consecinţă, după ce îl condamnă, arhiereii îl duc pe Iisus în faţa lui Pilat, guvernatorul roman al Iudeii, cel care exercită puterea şi care singur îl poate condamna la moarte. Acum apare o altă acuzaţie, că Iisus ar fi un răzvrătit şi că ar fi afirmat că e Împăratul iudeilor, ceea ce El nu afirmase, vorbind totdeauna de Împărăţia cerurilor. Acuzaţia anterioară era de ordin spiritual (Fiu al lui Dumnezeu), care pe Pilat nu-l interesa; acum acuzaţia lezează puterea romană (Împăratul iudeilor), obligându-l pe Pilat să intervină. La întrebarea guvernatorului, răspunsul lui Iisus este acelaşi: “Tu spui” (Mt. 27.11). Iisus nu se justifică, nici nu se apără. Lasă responsabilitatea celuilalt, ca acuzator şi judecător în acelaşi timp, ceea ce e contrar oricărei justiţii. Sesizând probabil această ambiguitate şi avertizat şi printr-un vis al soţiei sale (care i-a spus “Nimic să nu-i faci Dreptului acestuia”, Mt. 27.19), Pilat se arată binevoitor, dorind să-l elibereze pe Iisus în schimbul unui tâlhar, Baraba, dar arhiereii şi mulţimea vor moartea lui Iisus, cerând răstignirea. Pilat încearcă să transfere hotărârea către Irod, conducătorul Galileii, dar Iisus nu-i răspunde nici lui (Lc. 23.9). În cele din urmă, Pilat, deşi nu i-a găsit nici o vină lui Iisus, l-a lăsat în seama iudeilor spălându-se pe mâini

şi spunând: “Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia. De acum pe voi vă priveşte. Iar tot poporul răspunzând a zis: Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri” (Mt. 27.25). Şi aşa sângele lui Iisus care a fost dat jertfă pentru mântuirea oamenilor a devenit pedeapsă pentru iudei până la sfârşitul acestei lumi.

În timpul procesului mulţimea a continuat să facă presiuni asupra judecătorilor, batjocorindu-l pe Iisus şi cerând răstignirea lui. Aceiaşi oameni care îl primiseră cu osanale cu câteva zile mai înainte la intrarea în Ierusalim, strigau acum: Răstigniţi-l. Câtă dreptate avea psalmistul când spunea: “Tot omul este mincinos” (Omnis homo mendax) (Ps. 115.2).

Din nefericire, nici ucenicii nu l-au susţinut pe Iisus, cei mai mulţi părăsindu-l. Deşi prezent, Petru a tăgăduit în faţa mulţimii că l-ar cunoaşte (Mt. 26.74), aşa cum prevăzuse Iisus, devenind ezitant şi temător când era singur. Credinţa lui nu putea “să mute munţii din loc” căci nu coborâse încă asupra lui Duhul Sfânt. Omeneşte vorbind, în acel moment susţinerea lui Iisus ar fi fost şi inutilă şi l-ar fi dus la martiriu înainte de vreme. Petru se căieşte şi plânge amar când aude cântatul cocoşului (simbol al luminii şi al adevărului). De aceea el va fi iarăşi iertat.

După condamnare, Iisus a fost încă odată batjocorit, punându-i-se pe cap o coroană de spini, dându-i-se o trestie drept sceptru şi o mantie roşie, toate simboluri în derâdere ale unui împărat. Ei nu ştiau însă că aveau în faţă pe cel ce venise din Împărăţia cerurilor ca să-i mântuiască.

d. Drumul Crucii

Ceea ce urmează este cea mai de necrezut dezlănţuire a violenţei şi cruzimii omului, neegalată nici de genocidul martirilor, nici de cel al veacului douăzeci. Batjocorirea şi chinurile impuse lui Iisus, deci unui singur om, depăşesc chinurile unor colectivităţi, a întregii umanităţi chiar. Iisus a suferit în acele ceasuri mai mult decât toată omenirea la un loc pentru că El era nevinovat şi voia Binele omenirii. Într-adevăr, El îşi iubea nu numai aproapele, ci şi duşmanii. El era consecvent cu învăţătura lui. Cum putea fi altfel Fiul Omului!

Drumul crucii a fost un chin nesfârşit. Cei trei evanghelişti spun că i-a fost dusă crucea de Simon Cirenaicul obligat de arhierei. Ioan spune că Iisus şi-a purtat singur crucea. Probabil că până la un punct a dus-o chiar El; căzând sub greutatea ei, a fost silit un străin să i-o ducă. Crucea în sine este un simbol universal, fie ca o cruce plană, însumând cele patru direcţii ale spaţiului plan central, fie ca o cruce tridimensională cu şase braţe plus centrul. În primul caz, e un simbol al omului; în al doilea rând, al cosmosului. În acele vremuri crucea era însă şi un instrument de tortură şi moarte, pe care Iisus avea să-l sfinţească cu jertfa lui.

Iată că tot ceea ce le ceruse apostolilor şi tânărului bogat pentru a-l putea urma pe El se împlineşte acum: “Cel ce vrea să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie” (). Iisus s-a despuiat de tot ce era omenesc, afară de viaţă, când i-au fost împărţite hainele; apoi şi-a purtat crucea, şi i-a fost luată şi viaţa. Consecvent cu spusele sale, Iisus, Fiul Omului, poate să-l urmeze El însuşi pe Iisus, Fiul lui Dumnezeu.

e. Golgota. Răstignirea

Pe Golgota (Locul Căpăţânii)

se petrece tragedia supremă a umanităţii: Iisus e răstignit între doi tâlhari. Deasupra capului, inscripţia infamantă – INRI – Iisus Nazarineanul Regele Iudeilor.

Lumea continuă să-l batjocorească cerându-i în derâdere să coboare de pe cruce dacă e Hristosul şi să se mântuiască pe sine (Mt. 27.40). Mai uman, unul dintre tâlhari nu l-a batjocorit, socotindu-l nevinovat.

f. Cele şapte strigăte pe cruce

Pe cruce fiind, Iisus a spus cuvinte memorabile care până astăzi şi până la sfârşitul veacurilor constituie şapte trepte ale detaşării de lume, în pagul morţii. Iată-le însumate din cele patru Evanghelii:

1). “Tată, iartă-i că nu ştiu ce fac” (Lc. 23.24). În loc să ceară pedepsirea celor care-i vor moartea, Iisus îşi manifestă mila sa nesfârşită şi cere iertarea lor, după cum spusese: “Milă voiesc şi nu jertfă”. Iubirea de aproape atinge aici o culme, căci Iisus îi iubeşte până şi pe vrăjmaşii săi. Dar cerându-le iertarea, Iisus se desparte de lume, realizând ceea ce spusese cândva: “Îndrăzniţi, eu am biruit lumea.”

2). “Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu mine în rai” (Lc. 23.43). În această despărţire de lume, Iisus îl mântuieşte pe tâlharul care , crezând în El, se smereşte şi se pocăieşte, obţinând astfel iertarea în chiar clipa morţii.

Iertarea, care alături de jertfă, împreună cu jertfa, sunt adevăratele virtuţi ale mântuirii noastre. Este o prefigurare a Judecăţii de Apoi când cei de-a dreapta (oile) vor fi mântuiţi iar cei de-a stânga vor fi damnaţi (caprele). Ceea ce la Naşterea sa a fost exprimat prin aşezarea lui Iisus între bou şi măgar, aici se realizează efectiv.

3). “Femeie, iată fiul tău. Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta” (In. 19.26). Iisus, în marea lui mizericordie nu părăseşte lumea fără a o lăsa în grija Mariei, ca mamă a tuturor şi intercesoare a neamului omenesc; iar ucenicul iubit, ca fiu al mamei tuturor, este fratele lui Iisus ca şi toţi cei care-l vor iubi pe El. La picioarele crucii, Maria şi Ioan Evanghelistul sunt copiii lui Iisus ca şi urmaşii lui, aşa cum la începutul vieţii Mântuitorului Maria şi Ioan Botezătorul sun strămoşii lui. Întreaga omenire va rămâne însă văduvă de Iisus, pe care va trebui să-l caute în cer sau în Biserica sa.

4). “Eli, Eli, lama sabactani” (Mt. 27.46). Plecând din lume, Iisus are un moment de ezitare când se crede singur, părăsit şi de Dumnezeu. Acest moment al ruperii de lume şi de viaţă este o sfâşiere pe care nici chiar El nu o poate suporta fără un strigăt. Dar este mai curând o chemare a Tatălui decât un strigăt de disperare, ca să-i fie mai uşoară trecerea. Este ultima rugăciune, şi cea mai tulburătoare.

5). “Mi-e sete” (In. 19.28). Nu despre setea trupească, sau nu numai despre ea, vorbeşte Iisus aici, ci despre setea după divin. Căci după ce a băut paharul suferinţei, Iisus nu mai poate cere decât o băutură de nemurire, aceeaşi pe care a dat-o apostolilor la Cina cea de Taină. Iisus-omul însetează acum după Iisus-Dumnezeu. Lumea îi va da însă să bea oţet.

6). “Tată, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul” (Lc. 23.46). E şi acesta un semn că duhul (pneuma) este în om şi nu-l părăseşte decât în momentul morţii când se întoarce în suflul din care a plecat. De această plecare se înfioară tot cosmosul din moment ce pământul se cutremură iar catapeteasma templului se rupe în două. Această ruptură este poarta strâmtă prin care duhul trece în ceruri.

7). “Săvârşitu-s-a” (In. 19.30). Ultimele cuvinte ale lui Iisus sunt nu numai încheierea vieţii pământeşti ci şi desăvârşirea jertfei lui pentru omenire. În momentul în care smerenia (kenosis) este totală, Iisus e inundat de slavă. “Săvârşitu-s-a” se transfigurează în “desăvârşitu-s-a”.

Aceste şapte strigăte integrate în cele şapte staţiuni ale lui Iisus pe drumul spre Înviere sunt la rândul lor centrale între cele şapte zile ale Genezei şi cele şapte trâmbiţe ale Apocalipsei, constituind unul din cele mai vaste simboluri ale ciclului cosmic şi microcosmic.

g. Moartea şi Învierea

Era ceasul al nouălea, din ziua de vineri, când Iisus şi-a dat duhul. În acel ceas, după ruperea catapetesmei, “mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor adormiţi au înviat, şi ieşind din morminte după Învierea lui, au intrat în sfânta cetate şi s-au arătat multora” (Mt. 27.52). Această scurtă menţiune a învierii unor strămoşi sfinţiţi justifică, poate, tradiţia după care Iisus a coborât în iad în ziua de sâmbătă, de unde a ieşit cu Adam şi Eva, răscumpărând astfel pe protopărinţii omenirii.

Zguduit de cutremurul din clipa morţii, sutaşul care-l păzea pe Iisus e primul străin care a recunoscut: “Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu a fost acesta” (Mt. 27.54).

În amurgul zilei de vineri a venit Iosif din Arimateea, “sfetnic cu bun chip” (Mrc. 15.43), care după ce a cerut voie lui Pilat, a coborât trupul lui Iisus de pe cruce, l-a învelit în giulgiu şi l-a pus într-un mormânt nou, săpat în stâncă, prăvălind o piatră peste intrarea mormântului.

Aşadar piatra cu care l-a ispitit demonul pe Iisus după Botez devine acum piatra din capul unghiului a mormântului-templu, pe care El o sfinţeşte prin Îngroparea şi Învierea sa.

VII  ARĂTĂRILE ŞI ÎNĂLŢAREA LUI IISUS

În ziua întâi a săptămânii (mia, una),

au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie ca să ungă trupul lui Iisus cu miresme, după obiceiul iudeilor, ungerea cu mir fiind un simbol al sfinţirii lui. Au găsit însă mormântul gol. Piatra era prăvălită de pe mormânt şi deasupra ei stătea îngerul Domnului. “Înfăţişarea lui era ca a fulgerului şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Mt. 28.3). O lumină asemănătoare cu cea de la Schimbarea la Faţă, ca o reflectare a luminii increate. “Şi îngerul le-a zis femeilor: Nu vă temeţi” (Mrc. 16.6). Aceeaşi întâmpinare pe care şi Iisus o folosea înaintea minunilor învierii. Dumnezeu nu trebuie să inspire teamă ci uimire. “De ce pe Cel viu îl căutaţi între cei morţi; nu e aici ci a înviat” (Lc. 24.5). Iisus a murit ca om, ca să învie ca Dumnezeu; El nu putea să stea printre cei morţi.

Învierea e o realitate care nu poate fi sesizată fiind atemporală. Inefabilul ei e dovedit prin mormântul gol şi prin menţionarea paradoxală a momentului în care o constată mironosiţele. “Întru târziul sâmbetei” (Mt. 28.1); “în răsăritul soarelui” (Mrc. 16.2); “în ziua cea dintâi a săptămânii foarte de dimineaţă” (Lc. 24.1): aşa descriu cei trei evanghelişti acest moment atemporal al descoperirii Învierii lui Iisus.

Un înger a vestit zămislirea lui Iisus, un altul, sau poate acelaşi, a vestit a doua naştere, iniţiatică, Învierea. Poate aceasta explică de ca la evangheliştii Luca (24.42) şi Ioan (20.12) se vorbeşte de doi îngeri.

Această întâia zi a săptămânii la iudei va fi din acest moment, la creştini, ziua Domnului. Duminica (Dies Domini) este în fond ziua a opta, ziua de dincolo de cele şapte zile ale săptămânii, ziua desăvârşirii.

Femeile mironosiţe au alergat şi i-au vestit pe apostoli; dar ei n-au crezut. Cuvântul “înviere” produce nedumerire şi uimire, pentru că nimeni nu se întoarce de dincolo, afară de cei înviaţi de Iisus. Deşi El îi anunţase pe apostoli că a treia zi va învia, totuşi ei n-au crezut. Pentru femei dovada învierii era mormântul gol, deşi trupul ar fi putut fi furat, cum insinuau fariseii. Dovada de netăgăduit era însă prezenţa şi spusele îngerilor. Iar pentru Petru şi Ioan, care au alergat la mormânt, dovada era giulgiul rămas în mormânt, o dovadă materială.

Dar dovada de necontestat aveau să fie arătările lui Iisus.

Aşadar, îngerul le-a vestit pe femei şi femeile i-au vestit pe apostoli că se vor întâlni în Galileea. Iată un lanţ al comunicării între cer şi pământ în care veriga intermediară sunt femeile; aşa cum mai târziu prima intercesoare în cer va fi Fecioara Maria. Rolul negativ al Evei de la începuturi se transformă acum într-unul benefic.

Prevăzând, prin atotştiinţa lui, tulburarea pe care Învierea o va stârni printre apostoli şi ucenici, deşi fuseseră avertizaţi, Iisus va încerca să-i liniştească şi să le redea încrederea în El, ca ei să poată îndeplini misiunea pentru care fuseseră aleşi: aceea de a propovădui învăţătura unei lumi noi. Căci deşi fuseseră martori la atâtea întâmplări suprafireşti, ucenicii încă nu erau convinşi de Învierea lui.

Dacă îngerii le primiseră pe mironosiţe cu îndemnul “Nu vă temeţi”, Iisus, la prima sa arătare în drum spre Galileea, le-a întâmpinat spunându-le: “Bucuraţi-vă” (Mt. 28.9). După care, s-a arătat în aceeaşi zi la doi dintre ucenicii săi care mergeau la ţarină. Dar nici unii n-au crezut. Iată că mustrarea pe care Iisus le-a făcut-o deseori apostolilor că nu au destulă credinţă se dovedeşte întemeiată încă odată, şi într-un moment suprem.

În sfârşit, El li se arată tuturor apostolilor în Galileea, aşa cum îi înştiinţase prin mironosiţe. Nu îi Iudeea care-l respinsese şi îl condamnase ci în Galileea în care se născuse, revenind astfel în patria sa şi a strămoşilor săi, nedezminţindu-şi astfel apartenenţa la neamul omenesc. Arătându-li-se, i-a întâmpinat cu salutul “Pace vouă” (eirene yminpax vobis) (Lc. 24.36). “Nu vă temeţi” – “Bucuraţi-vă” – “Pace vouă” sunt trei îndemnuri care reprezintă în acelaşi timp trei nivele de realizare spirituale adresate trupului, sufletului şi duhului. Creştinismul nu e o religie a fricii animalice, ci a bucuriei sufletului şi în cele din urmă a păcii spiritului, trecând de la eirene la isichia, la pacea tăcerii divine.

În această arătare din Galileea, Iisus le transmite încă odată celor unsprezece apostoli mesajul Lui, arătându-le şi misiunea lor. “Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi şi învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh (Mt. 28.19). E un mesaj de universalitate, care nu se adresează numai lui Israel, ci întregii lumi. El e transmis nu numai în numele lui Iisus ci al Sfintei Treimi, formulată aici explicit. E un mesaj de cunoaştere dar şi de mântuire prin botez. Cu condiţia respectării acestui mesaj ca pe o poruncă divină, Iisus va rămâne de-a pururi cu apostolii lui: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului” (Mt. 28.20)- Iar în Evanghelia lui Marcu, Iisus le transmite apostolilor şi puteri de vindecare şi de binecuvântare prin punerea mâinilor (Mrc. 16.18). Astfel, în deplinătatea lui, acest mesaj nu e numai de propovăduire, deci de cunoaştere, ci şi de putere, deci de efectivitate, care a asigurat pătrunderea lui până la marginile lumii.

Revenim acum la Evanghelia lui Luca în care găsim încă două episoade pline de uimitoare semnificaţii. Se vorbeşte astfel de încă o întâlnire, pe drumul spre Emaus, cu Cleopa şi cu Luca însuşi (deşi acesta nu se numeşte, poate din smerenie). Locul şi timpul diferite în care au loc aceste întâlniri denotă starea de trup duhovnicesc pe care-o are Iisus după Înviere, când timpul şi spaţiul sunt depăşite prin simultaneitate şi ubicuitate. În această întâlnire în care Iisus le apare celor doi ucenici ca străin, ceea ce şi era venind pe cale dintr-o altă lume supraumană, El nu e recunoscut şi nici nu sunt crezute toate câte se întâmplaseră şi se povestiseră în acele zile după moartea lui. “O, nepricepuţilor şi cu inima zăbavnică ca să credeţi toate câte le-au spus proorocii” (O anoetoi kai bradeis te kardia; O stulti et tardi corde) (Lc. 24.25),

le spune Iisus acuzând încă odată slaba credinţă şi cunoaştere a apostolilor în privinţa profeţiilor Vechiului Testament. De aceea încă odată, şi pentru ultima oară, Iisus le tâlcuieşte tot ce spuseseră Scripturile începând de la Moise, prefigurând venirea lui şi atestând continuitatea celor două Testamente. Şi rămânând cu ei la masă, Iisus a frânt pâinea precum la Cina cea de Taină şi binecuvântând-o le-a dat să mănânce. “Şi s-au deschis ochii lor şi l-au cunoscut, dar El s-a făcut nevăzut” (Lc. 24.31). Iată cum un gest şi o binecuvântare deschid porţile cunoaşterii cu ochiul inimii, căci cei doi se întreabă cum nu-i “ardea inima” când le vorbea Iisus. Iată cum numai cu ochiul inimii îl putem cunoaşte pe Iisus. El e alături de noi pe cale, dar nu-l recunoaştem dacă avem înţelegerea grea.

Toate aceste spuse şi arătări ale lui Iisus, adresându-se cunoaşterii şi vederii spirituale, sunt ca o recapitulatio a tuturor mesajelor pe care El le transmisese apostolilor şi pe care acum le reaminteşte (anamnesis), pentru că ştie şi constată că ei nu cred încă destul în Învierea şi deci în Dumnezeirea Lui.

În acest sens, plină de ultime dovezi este întâlnirea de la Ierusalim despre care vorbeşte Luca (reluată în detaliu de Ioan) unde ucenicii, strânşi la un loc, cred că văd un duh, o fantomă, atunci când Iisus apare în mijlocul lor. Pentru a-i linişti şi încredinţa de realitatea lui, Iisus le arată rănile cuielor: “Vedeţi mâinile Mele şi picioarele Mele, că Eu însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase aşa cum Mă vedeţi pe Mine că am…” (Lc. 24.39). Şi a mâncat cu ei “o bucată de peşte şi un fagure de miere” (simboluri ale chintesenţei). Aici se manifestă evident cele două naturi ale lui Hristos ca Fiu al Omului în carne şi oase şi ca Fiu al lui Dumnezeu în duh. După care Iisus le-a reamintit că prin El se împlineşte Legea lui Moise. “Atunci le-a deschis mintea (noun)

ca să-nţeleagă scripturile” (Lc. 24.45) şi le-a transmis puterea ca “întru Numele său să se propovăduiască pocăinţa (metanoia)

şi iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim” (Lc. 24.47). Şi Iisus le face o ultimă făgăduinţă: pogorârea Duhului Sfânt, cerându-le să rămână la Ierusalim până ce îl vor primi. Cu acest mesaj de cunoaştere şi putere ucenicii vor aştepta venirea Duhului Sfânt, Duhul adevărului şi al mângâierii, al iertării şi al sfinţirii, pe calea spre mântuire.

*

Ca şi Învierea, Înălţarea este un unic moment fulgurant pe care însă ucenicii, după ce-l văzuseră şi-l recunoscuseră pe Iisus, îl percep acum din nou cu privirea. În Faptele Apostolilor, Luca revine asupra acestui moment uimitor spunând că Înălţarea s-a petrecut la patruzeci de zile după Înviere, ciclu pe care l-am mai întâlnit în viaţa lui Iisus la ispitirea din pustiu. Alfa şi Omega, El părăseşte pustiul acestei lumi pentru a se reîntoarce în Împărăţia lui Dumnezeu ca să se poată împlini făgăduinţa ultimă: pogorârea Duhului Sfânt. “Că Ioan a botezat cu apă,” le spune El, “dar voi veţi fi botezaţi întru Duhul Sfânt” (Fpt. 1.5). Este botezul cu foc. “Şi iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mt. 28.20).

(Continuarea va urma în volumul Doctrină şi Simbol în Evanghelia lui Ioan.)

 

De acelaşi autor

Editura Rosmarin

Minima Spiritualia (cu Roxana Cristian), 1995

Hamlet, Prinţul Melancoliei, 1997

Vasile Lovinescu şi funcţiunea tradiţională (cu Roxana Cristian), 1998

Shakespeare şi Teatrul iniţiatic, 1998

Omul în Tradiţia creştină, 1999

Shakespeare şi Tragediile iubirii, 2000

Cosmosul în Tradiţia creştină, 2001

Shakespeare şi Tragediile puterii, 2001

René Guénon şi Tradiţia creştină (cu Roxana Cristian), 2001

Shakespeare şi Tragediile însingurării, 2001

Editura Sf. Gheorghe Vechi

Simbol şi Ortodoxie, 2000

Editura Arhetip

Mit şi Simbol în Vechiul Testament, 2002

EDITURA pastedGraphic_1.pdfPONTIFEX

Comanda

Coli tipar    Format

Descrierea CIP 

a Bibliotecii Naţionale a României

FLORIN MIHĂESCU /

Simbol şi Parabolă în Evanghelii

Bucureşti: Pontifex, 2004

160 p., 13/22 cm

ISBN

I. Mihăescu, Florin (aut.)

II. Cojocariu, Marius (ed.)

FLORIN MIHĂESCU

Simbol şi Parabolă în Evanghelii

EDITURA PONTIFEX

Bucureşti

Tehnoredactare computerizată:

Stela şi Scotty Tinney

Realizare grafică:

Stela Tinney şi Carmen Ioan

Cop.I: Tetramorf, Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş (sec. XIV)

Lectori:

Florin Mihăescu

Stela Tinney

160 p., 13/22 cm

ISBN

I. Mihăescu, Florin (aut.)

II. Cojocariu, Marius (ed.)

FLORIN MIHĂESCU

Simbol şi Parabolă în Evanghelii

EDITURA  PONTIFEX

Bucureşti

Tehnoredactare computerizată:

Stela şi Scotty Tinney

Realizare grafică:

Stela Tinney şi Carmen Ioan

Cop.I: Tetramorf, Biserica Domnească Sf. Nicolae din Curtea de Argeş (sec. XIV)

image001


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>