Hadith privind inceputurile inspiratiei

0

martie 6, 2014 by abdalhaqq

Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ’îl: as-Sahîh, sau “foarte justa sinteză”

Cărțile introductive: Prima carte

-

“Capitolul despre începuturile inspirației”

Capitolul 3

3 (3) Se spune că ‘Â’ișa – mama credincioșilor – a spus: „Înainte ca Trimisul lui Dumnezeu (asupra sa fie rugăciunea și pacea divină ﷺ) să primească inspirația, lui i-a fost dată viziunea adevărată [bună] în timpul somnului: și toate viziunile sale erau clare precum crăpatul zorilor [începutul răsăritului soarelui]. Apoi, i-a fost dat să iubească singurătatea. A început să se retragă în peștera din Hirâ’, unde s-a dedicat ascezei (yatahannath) – adică adorației – pentru mai multe nopți la rând, fără a merge la familia sa pentru a se aproviziona; din când în când se întorcea la Khadîgia pentru a se aproviziona pentru o nouă perioadă. A făcut așa până când a primit Adevărul, pe când era în peștera din Hirâ’. Îngerul a venit la el și i-a spus: ‘Citește !’ (iqra’), „Nu știu să citesc”, a răspuns. „Apoi,” povestește [Profetul], „m-a prins și m-a strâns (gatta-nî) până ce m-a istovit. Apoi mi-a dat drumul, spunându-mi: ‘Citește!’. Răspunsei: ‘Nu știu să citesc!’. M-a prins și m-a strâns a doua oară până m-a istovit. Atunci mi-a dat drumul, spunându-mi: ‘Citește!’. Răspunsei din nou: ‘Nu știu să citesc!’ Pentru a treia oară m-a prins și m-a strâns apoi mi-a dat drumul, spunând: <<Citește, în Numele Domnului tău care a creat; a creat omul dintr-un cheag de sânge. Citește, căci Domnul tău este cel mai Nobil>>”(XCVI,1-3). Povestirea ‘Â’ișei continuă: „Trimisul lui Dumnezeu s-a întors cu inspirația primită și cu inima tremurândă. A intrat la [soția sa] Khadîgia bint Khuwaylid și a zis: ‘Învelește-mă, învelește-mă!’. [Aceasta] l-a învelit până când i-a trecut sperietura. S-a întors spre Khadîgia și povestindu-i tot ce s-a întâmplat, i-a zis: ‘M-am temut pentru mine însumi!’. Ea i-a răspuns: ’Nu, pentru Dumnezeu! Niciodată Dumnezeu nu te-a umilit! Tu păstrezi legăturile de rudenie, iei asupra ta poverile, îi miluiești pe cei nevoiași [1], găzduiești străinii și [în general] îți oferi ajutorul în încercările ce vin de la Adevăr! [2]. Apoi, Khadîgia a ieșit cu el și l-a dus la Waraqa ben Nawfal ben Asad ben ‘Abdi l-Uzzâ, fiul unchiului ei după tată care, în perioada pre-islamică, devenise creștin. Waraqa cunoștea scrierea ebraică, din care transcrisese Evangheliile, atât cât Dumnezeu a dorit ca el să transcrie; era foarte bătrân și orbise. Khadîgia i-a spus: „Oh, vărule, ascultă-l pe acest fiu al fratelui tău!”. Waraqa a zis: „Nepotul meu, ce ai văzut?”. Trimisul lui Dumnezeu l-a pus la curent cu ceea ce văzuse, iar Waraqa răspunse: „Este vorba despre Sfătuitorul de Taină (Confidentul Intim) (an-nâmûs), același pe care Dumnezeu l-a pogorât asupra lui Moise. Oh, dacă aș fi fost tânăr! Oh dacă aș fi viu când poporul tău te va alunga!”. Trimisul lui Dumnezeu zise: „Așadar, mă vor alunga?”. Waraqa răspunse: „Da. Dar nici un om nu a purtat ceea ce tu porți fără a fi subiect al ostilității. Dacă voi apuca acea zi, te voi ajuta din toate puterile mele”. Nu trecu mult timp după aceea că Waraqa muri iar inspirația se întrerupse”.

 

4 (4) Se spune că Giâbir ben ‘Abd Allah Al-Ansariyy, în timp ce vorbea despre perioada de întrerupere a Revelației, povestește următoarele cuvinte ale Profetului: „În timp ce mergeam, dintr-o dată am auzit o voce din cer. Mi-am ridicat privirea și am văzut același înger care m-a vizitat la peștera din Hirâ’ așezat pe un tron între cer și pământ. M-am speriat de el și m-am întors acasă spunând, ’Învelește-mă!’. Apoi Dumnezeu a pogorât versetele în care se spune: <<O, tu cel înfășurat în mantie! Ridică-te și avertizează>>, … până la cuvintele <<și de cele impure îndepărtează-te>>[3]; după aceasta, inspirația a început să se aprindă și a venit neîntrerupt.

 

Comentariu

3 (3) Hadith fundamental pentru înțelegerea faptelor ce preced inspirația profetică și primelor momente ale acesteia.

„Înainte (…) i-a fost dată viziunea bună (ar-ru’yatu s-sâliha)[4] . (…) Apoi, i-a fost dat să iubească singurătatea (al-khalâ’): în fragmentul citat, exemplul profetic indică în mod clar cum, în ambianță sacră, un rol determinant îl joacă, pe de o parte, irupția ideii divine în mediul subtil (sau ‘imaginar’, cum este în vis) și pe de altă parte, separarea de ‘profan’[5] și punerea în act a practicilor de apropiere de Dumnezeu, în măsura în care, așa cum amintește Al-’Aynî, „omul nu se poate detașa din ‘tiparul său natural’ decât printr-un intens exercițiu spiritual”. În Islam se dă și acum importanță ‘viselor adevărate’ (‘viziunea bună’ în timpul somnului), în mod special acelora în care apare însuși Profetul; în cadrul Căilor inițiatice (turuq, pl. pentru tarîqa) chiar când nu se practică exact khalwa (sinonim cu khalâ – izolarea de lume), în adevăratul sens al cuvântului, se obișnuiește retragerea pentru a se dedica Amintirii lui Dumnezeu (sau incantației – dhikr).

„În peștera din Hirâ’”: peșteră în munte, situată la câteva mile de Mecca. Este vorba, firește, despre un loc de o sacralitate particulară, așa cum corect remarcă Ibn Abî Giamra, din care se poate vedea în depărtare Ka’ba.

Unde s-a dedicat ascezei (tahannuth) – adică adorației (ta’abbud): termenul tahannuth indică, într-un mod generic, tot ceea ce ne ține departe de păcat (hinth). De fapt, nu se știe cu precizie care erau practicile cărora s-a dedicat Trimisul lui Dumnezeu în peștera din Hirâ’; este foarte probabil să fie vorba despre aceleași forme de adorare care erau proprii celor numiți hunafâ‘ (plural de la hanîf), adică acei arabi care se străduiau să intre în legătură cu Dumnezeu urmând așa-numita ‘Religie a lui Avraam’ (dînu ibrâhîm), și așadar legați de Tradiția de origine divină fără a adera la Iudaism sau Creștinism; pe lângă aceasta, conform unor comentatori, tahannuth ar fi tahannuf, cu alte cuvinte ‘a urma calea celor hunafâ‘.’ Profetul alterna totuși perioadele de retragere cu momentele în care se întorcea la familia sa „pentru a se aproviziona”; și e clar de la început că exemplul profetic nu prevede monahismul și retragerea totală din lume și că momentele de detașare totală de lume nu sunt văzute în contradicție cu acele condiții de servitute absolută tipic ‘umane’[6].

„Îngerul a venit la el”: este vorba despre Gabriel; ‘coborârea’ acestuia are loc în timpul lunii Ramadan, pe când Muhammad are 40 de ani. „Citește!”: imperativul iqra’ mai înseamnă și ‘recită!’. Profetul răspunde: „Nu știu să citesc!”; As-Sigilmâsî spune că Abdu l-’Azîz ad-Dabbâg interpretează astfel: „Atunci când Gabriel i-a ordonat lui Muhammad „Citește!”, acesta a intenționat să îi spună: ‘Comunică dar Cuvântul etern și primordial (al-kalâmu l-qadîm) prin intermediul cuvântului contingent (al-kalâmu l-hadîth).’(…) Așadar Gabriel îi cere să transmită acele idei metafizice ancestrale (al-ma’ânî l-qadîma) și acel discurs divin care i-a fost rezervat de la începutul timpurilor (al-mukâlamatu l-azaliyya). Atunci Profetul (asupra sa fie rugăciunea și pacea divină) a răspuns: „Nu știu să citesc!”, adică ‘Nu sunt în măsură să comunic Cuvântul etern și discursul divin de la începutul timpurilor prin intermediul limbajului contingent.’ Îngerul îl învață așadar cum să reușească aceasta: pentru acest motiv Profetul îl iubea mult pe Gabriel.”[7]

„M-a strâns până ce m-a istovit”: expresia gatta-nî hattâ balaga min-nî l-giahdu este enigmatică. Verbul gatta înseamnă literalmente ‘a cufunda’, ‘a plonja’, ca și cum îngerul l-ar fi introdus (sau ‘imersat’) pe Muhammad într-o Prezență învăluitoare, ca aceea a apei în care ne ‘imersăm’; și tocmai din motivul acestui simbolism, Ibn Abî Giamra vorbește insistent despre o ‘strânsă îmbrățișare’ (damm) angelică (de unde și traducerea ‘m-a strâns’). Din următoarele cuvinte (hattâ balaga min-nî l-giahda), cu finalul vocalizat în ‘a’ pentru termenul final (mai precis giahda, vocalizare prezentă în textele tipărite), se înțelege că îngerul, sau ‘strânsoarea’ sa învăluitoare, îi provoacă lui Muhammad o oboseală extremă. Pe de altă parte, cu vocalizarea finală în ‘u’ (giahdu, propus ca variantă de lectură), termenul reprezintă ‘efortul’ de a atinge un maxim și de a-l aduce pe Muhammad într-o asemenea stare; pentru aceasta a spus Ibn Abî Giamra: „De fapt izolarea (at-takhallî) [lui Muhammad, asupra sa fie rugăciunea și pacea divină], se identifică prezenței învăluitoare a îngerului, care se manifestă până când se atinge gradul extrem al presiunii asupra sufletului (mugiâhadatu n-nafs)”. Cu alte cuvinte, în prima variantă de lectură, întreaga frază poate fi înțeleasă în sensul unei intervenții ‘externe’ a îngerului („M-a strâns până ce m-a istovit”), iar în a doua variantă în cel în care îngerul este simultan o prezență exterioară și interioară („M-a cufundat în el până ce efortul meu a atins maximul”[8]). Se poate totuși spune că intensitatea triplei ‘strânsori’ angelice are funcția de a-l face pe Muhammad să înțeleagă seriozitatea misiunii ce îi va fi fost încredințată și imensa putere a Realității superioare, ce se face prin intermediul coborârii inspirației divine, astfel încât să se asigure că el apucă Cartea lui Dumnezeu <> (XIX,12)[9]. De asemenea, cum corect amintește Ibn Abî Giamra, aceasta reprezintă o indicație asupra necesarei severități a învățăturii tradiționale, nu întâmplător prin pilda exemplificată de raportul dintre înger și Profet: „avem de a face cu o educație care se realizează între două ființe pline de iubire reciprocă [întru Dumnezeu] prin intermediul unei ‘strângeri’ care este îmbrățișare, și nu prin umilire și lovituri.”

„Citește, în Numele Domnului tău care a creat”: aceste versete din Sura Al-Alaq constituie primele cuvinte din Coran care au fost revelate Profetului.

„Învelește-mă, învelește-mă! (…) M-am temut pentru mine însumi!”: ajuns acasă, Muhammad cere să fie ‘învelit’ cu stofe și haine, atât de răscolit este, chiar și fiziologic, de intervenția îngerului, și aceasta chiar în ciuda „forței divine cu care Allah l-a întărit”, după cum se exprimă Ibn Arabî, conform căruia, dacă Profetul ar fi făcut față inspirației angelice bazându-se pe sine și nu pe sprijinul divin, „ar fi fost ars pe loc de iradierea luminii ‘Duhului Sfânt’”[10]. El „se teme pentru sine” fie în sensul că îi este teamă că nu va suporta nici fizic nici mental greutatea sarcinii ce îi este încredințată, fie pentru că încă nu i s-a confirmat veridicitatea inspirației.

„Tu păstrezi legăturile de rudenie, iei asupra ta poverile” etc.: subliniază virtuțile morale ale lui Muhammad, în special în sensul generozității și bunătății față de cei mai nevoiași.

„L-a dus la Waraqa (…) care, în perioada pre-islamică, devenise creștin”: inspirația muhammadiană este recunoscută de un creștin, Waraqa, rudă a Khadîgiei, care mersese până în Siria pentru a căuta cunoașterea divină și se întorsese de acolo ‘creștin’, după ce îi „întâlnise pe acei puțini monahi care încă mai urmau nealterată Religia lui Iisus”, după cum spune Al-’Asqalânî. Dar cine era de fapt Waraqa? Puținele date tradiționale afirmă faptul că acesta era un ‘monah’ (ruhbân), sau un ‘preot’ (qissîs); cu toate acestea se pare că după întoarcerea sa la Mecca el nu reușise să adune în jurul său nici un grup de oameni care să trăiască Creștinismul într-o dimensiune ‘comunitară’, nici nu ne este atestată vreo relație continuă a acestuia cu sursele de învățătură (presupus siro-palestiniene) de la care se reclamă ci mai degrabă se pare că era inserat în mediul quraișit de la Mecca. O sursă citată de către Al-’Aynî amintește că Waraqa „era un înțelept și un poet din [tribul] Quraiș și era numit ‘Preotul’.” Acesta a fost, așadar, o personalitate dificil de încadrat într-o ‘biserică’, fapt ce ne conduce la a crede că doctrina al cărei depozitar era, avea mai degrabă un caracter sapiențial și ezoteric decât religios.

„Waraqa cunoștea scrierea ebraică, din care transcrisese Evangheliile”: mențiunea pare să ateste atât legătura între Waraqa și mediul iudeo-creștin (așa cum o confirmă și referințele repetate la Moise) cât și cunoașterea sa atât a Iudaismului cât și a Creștinismului, cele două Tradiții ce precedă Islamul. Pentru a ne exprima într-un mod mai clar, vom spune că referința la ‘limba ebraică’, o limbă sacră (spre deosebire de limba greacă în care au fost scrise ‘fizic’ Evangheliile pe care le cunoaștem) nu este întâmplătoare, așa cum putem crede la prima vedere, ci constituie încă o aluzie la caracterul spiritual și inițiatic al cunoașterii lui Waraqa: de fapt, avem bune motive să considerăm că în mediul Creștin primitiv, menținerea limbii ebraice indică legătura directă cu ‘depozitul’ spiritual legat de învățătura originară a lui Hristos.

„Este vorba despre Sfătuitorul de Taină (Confidentul Intim) (an-nâmûs), același pe care Dumnezeu l-a pogorât asupra lui Moise” : termenul nâmûs (din rădăcina n-m-s, ce semnifică „a comunica un secret”) indică o figură angelică (Arhanghelul Gabriel) care îl inspiră intim pe Profet. Paralela cu grecescul νόμος (în sensul de ‘Lege’) este imediată, sugestivă și semnificativă în același timp: ca și în alte cazuri, avem aici un termen arab care poate fi considerat fie ca având o etimologie proprie, fie ca ‘împrumutat’ dintr-o limbă străină, în două perspective care nu se exclud ba chiar se completează [îmbogățesc] una pe cealaltă. Mai mult, dacă înțelegem termenul nâmûs ca fiind legat de cuvintele (așadar de conceptele) derivate din limbile indo-europene, atunci trebuie să îl considerăm fără s-ul final (o simplă desinență declinativă comună limbilor vecine arabei, aparținând aceleiași ramuri – greaca și latina) și astfel înțelegem relația sa, atât cu termenul grecesc citat cât și cu numele lui Manu (a cărui anagramă este), „Legislatorul Primordial și Universal” al Hinduismului, care desemnează „Inteligența Cosmică ce reflectă lumina spirituală pură și formulează legea (Dharma) proprie condițiilor lumii noastre și ciclului nostru de existență”, și care „este în același timp și arhetipul omului”[11]. Așadar, se poate spune că, prin utilizarea cuvântului nâmûs, Waraqa confirmă natura superioară a inspirației muhammadiene, în primul rând, în același timp ca intervenție angelică și experiență interioară, în al doilea rând ca o investire cu o funcție legislativă supremă (în sensul instaurării unei noi și definitive Legislații sacre) și, în fine, ca asumare explicită a rolului de paradigmă universală a Omului Perfect.

„Nu trecu mult timp după aceea că Waraqa muri”: într-un hadith povestit de Al-’Aynî, mulți ani după aceea Profetul (asupra sa fie rugăciunea și pacea divină) s-a referit la Waraqa ca fatâ (‘tânăr’, ‘tânăr erou’, ‘cavaler spiritual’) și spunea că l-ar fi văzut în vis „îmbrăcat în mătase. De fapt,” conform cuvintelor ce încheie hadithul profetic, „el a fost primul care a crezut în mine și m-a confirmat.”

„Inspirația se întrerupse”: comentatorii relatează un hadith conform căruia după acest episod, inspirația s-a întrerupt pentru trei ani.

4 (4) Hadithul ne arată cu claritate momentul în care se reia inspirația angelică asupra Profetului (asupra sa fie rugăciunea și pacea divină).

„Inspirația a început să se aprindă”: literar ‘s-a încălzit’ (hamiya). Ibn Abî Giamra și Al-’Aynî subliniază cum această ‘încălzire’ și ‘aprindere’ trebuie puse în legătură cu simbolismul solar, deoarece soarele este lumină dar și căldură. În plus, conform celor povestite de ‘Â’ișa în hadithul 3 (3), viziunile în vis ce constituie începutul inspirației profetice erau „clare precum crăpatul zorilor”, care este chiar momentul în care soarele începe să răsară.

 

––

Note:
1. În arabă, taksibu l-ma’dûm (literal “a procura” sau “a obține” cele ce lipsesc sau cele inexistente), expresie susceptibilă de multiple interpretări: „dai altora cea ce le lipsește”, adică cele ce nu se găsesc decât la tine, oricum cele ce „nu sunt” pentru că aceștia nu le au; „obții [bani în cantitățile care] lipsesc altora”, și pe care le dai acestora de pomană; „procuri [bani sau sfaturi bune] pentru cel ce e complet doborât de sărăcie. Alegem această din urmă interpretare; însă, de asemenea și celelalte posibile lecturi ne pot readuce întotdeauna la ideea generozității extreme a Profetului.
2. În arabă, nawâ’ibu l-haqq, „încercări ale Adevărului”: „de fapt încercări și neplăceri”, reamintește Al-Qastalânî, „care au loc atât ca urmare a Adevărului cât și ca urmare a ceea ce e van”.
3. <<O, tu cel înfășurat în mantie! Ridică-te și avertizează, și cântă măreția domnului tău! Purifică hainele tale, și de cele impure îndepărtează-te>>(LXXIV, 1-5).
4. În alte versiuni, “viziunea adevărată” (ar-ru’yatu s-sâdiqa).
5. Ibn Abî Giamra reamintește hadith-ul profetic: “Izolarea (al-khawla) este adorație (‘ibada).” Conform unei zicale sufi, citată de același Ibn Abî Giamra, “adorarea (at-tahallî) nu trebuie facută decât după izolare (at-takhallî)”.
6. Ibn Abî Giamra relatează drept exemplu următorul episod: “Un sufi își începe perioada de retragere pentru a se dedica adorației și își ia cu el o pâine. Cu toate acestea, o aruncă pe o pernă și își continuă retragerea timp de mai multe zile fără a mânca deloc. Unul din discipolii săi vede pâinea pe pernă și o ia de acolo. La un moment-dat, maestrul caută pâinea și nu o găsește; începe atunci să țipe la adresa celui care a luat-o și să reproșeze aspru celor prezenți. Aceștia au obiectat: ‘dar nu aveai nevoie de ea, de ce ai mai adus-o?’ Maestrul a răspuns: ‘dar voi ce credeți, că forța ce o vedeți la mine vine de la mine? Nu, dimpotrivă, e un favor și o bunăvoință de la Dumnezeu! Și apoi când trebuie să mă întorc la starea mea umană normală (bașariyya), ce mă fac?”. Pe scurt, maestrul a acționat pe baza slăbiciunii sale, în conformitate cu ceea ce poate suporta în mod normal un om; în schimb, cele ce se arată dincolo de aceasta, le vede ca pe o favoare divină față de el. Iar aceasta se învață din exemplul Profetului, asupra sa fie rugăciunea și pacea divină.”
7. Al-ibrîz, pag. 169.
8. Pare evident că cele două lecturi exprimă cele două puncte de vedere (ce nu sunt în contradicție unul cu celălalt) care prezintă îngerul respectiv ca pe o ființă de sine stătătoare sau ca pe o reprezentare a stărilor supraindividuale.
9. Este vorba despre o expresie coranică atribuită lui sayydu-nâ Yahyâ (Ioan Botezătorul).
10. Al-futûhâtu l-makkiyya, vol. I, cap. 69, pag. 430. Ibn Abî Giamra observă cum, în cererea de a fi acoperit și în refugiul la soție și familie, găsim o indicație referitoare la faptul că cel mai bun tratament pentru suflet se găsește în ceea ce hrănește și îmbracă.
11. R. Guenon, Regele Lumii, cap. II. Este interesant de notat că și numele celui de al doilea din cei șapte regi ai Romei (Numa) este la rândul lui o anagramă a lui Manu.

––

Textul prezentat mai sus în limba română a fost tradus după volumul în limba italiană Al-Bukhârî, Muhammad ben Ismâ‘îl: Il Sahîh, ovvero ‘La giustissima sintesi’. I Libri introduttivi, publicat de Editura „Orientamento/Al-Qibla” în 2008. Textul a fost tradus în limba română din limba italiană de către Abd’Al-Haqq Ar-Rummany.

 

Textul original în limba arabă

(3) باب

حَدَّثَنَا يَحْيَى بْنُ بُكَيْرٍ، قَالَ حَدَّثَنَا اللَّيْثُ، عَنْ عُقَيْلٍ، عَنِ ابْنِ شِهَابٍ، عَنْ عُرْوَةَ بْنِ الزُّبَيْرِ، عَنْ عَائِشَةَ أُمِّ الْمُؤْمِنِينَ، أَنَّهَا قَالَتْ أَوَّلُ مَا بُدِئَ بِهِ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم مِنَ الْوَحْىِ الرُّؤْيَا الصَّالِحَةُ فِي النَّوْمِ، فَكَانَ لاَ يَرَى رُؤْيَا إِلاَّ جَاءَتْ مِثْلَ فَلَقِ الصُّبْحِ، ثُمَّ حُبِّبَ إِلَيْهِ الْخَلاَءُ، وَكَانَ يَخْلُو بِغَارِ حِرَاءٍ فَيَتَحَنَّثُ فِيهِ ـ وَهُوَ التَّعَبُّدُ ـ اللَّيَالِيَ ذَوَاتِ الْعَدَدِ قَبْلَ أَنْ يَنْزِعَ إِلَى أَهْلِهِ، وَيَتَزَوَّدُ لِذَلِكَ، ثُمَّ يَرْجِعُ إِلَى خَدِيجَةَ، فَيَتَزَوَّدُ لِمِثْلِهَا، حَتَّى جَاءَهُ الْحَقُّ وَهُوَ فِي غَارِ حِرَاءٍ، فَجَاءَهُ الْمَلَكُ فَقَالَ اقْرَأْ‏.‏ قَالَ ‏”‏ مَا أَنَا بِقَارِئٍ ‏”‏‏.‏ قَالَ ‏”‏ فَأَخَذَنِي فَغَطَّنِي حَتَّى بَلَغَ مِنِّي الْجَهْدَ، ثُمَّ أَرْسَلَنِي فَقَالَ اقْرَأْ‏.‏ قُلْتُ مَا أَنَا بِقَارِئٍ‏.‏ فَأَخَذَنِي فَغَطَّنِي الثَّانِيَةَ حَتَّى بَلَغَ مِنِّي الْجَهْدَ، ثُمَّ أَرْسَلَنِي فَقَالَ اقْرَأْ‏.‏ فَقُلْتُ مَا أَنَا بِقَارِئٍ‏.‏ فَأَخَذَنِي فَغَطَّنِي الثَّالِثَةَ، ثُمَّ أَرْسَلَنِي فَقَالَ ‏{‏اقْرَأْ بِاسْمِ رَبِّكَ الَّذِي خَلَقَ * خَلَقَ الإِنْسَانَ مِنْ عَلَقٍ * اقْرَأْ وَرَبُّكَ الأَكْرَمُ‏}‏ ‏”‏‏.‏ فَرَجَعَ بِهَا رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم يَرْجُفُ فُؤَادُهُ، فَدَخَلَ عَلَى خَدِيجَةَ بِنْتِ خُوَيْلِدٍ رضى الله عنها فَقَالَ ‏”‏ زَمِّلُونِي زَمِّلُونِي ‏”‏‏.‏ فَزَمَّلُوهُ حَتَّى ذَهَبَ عَنْهُ الرَّوْعُ، فَقَالَ لِخَدِيجَةَ وَأَخْبَرَهَا الْخَبَرَ ‏”‏ لَقَدْ خَشِيتُ عَلَى نَفْسِي ‏”‏‏.‏ فَقَالَتْ خَدِيجَةُ كَلاَّ وَاللَّهِ مَا يُخْزِيكَ اللَّهُ أَبَدًا، إِنَّكَ لَتَصِلُ الرَّحِمَ، وَتَحْمِلُ الْكَلَّ، وَتَكْسِبُ الْمَعْدُومَ، وَتَقْرِي الضَّيْفَ، وَتُعِينُ عَلَى نَوَائِبِ الْحَقِّ‏.‏ فَانْطَلَقَتْ بِهِ خَدِيجَةُ حَتَّى أَتَتْ بِهِ وَرَقَةَ بْنَ نَوْفَلِ بْنِ أَسَدِ بْنِ عَبْدِ الْعُزَّى ابْنَ عَمِّ خَدِيجَةَ ـ وَكَانَ امْرَأً تَنَصَّرَ فِي الْجَاهِلِيَّةِ، وَكَانَ يَكْتُبُ الْكِتَابَ الْعِبْرَانِيَّ، فَيَكْتُبُ مِنَ الإِنْجِيلِ بِالْعِبْرَانِيَّةِ مَا شَاءَ اللَّهُ أَنْ يَكْتُبَ، وَكَانَ شَيْخًا كَبِيرًا قَدْ عَمِيَ ـ فَقَالَتْ لَهُ خَدِيجَةُ يَا ابْنَ عَمِّ اسْمَعْ مِنَ ابْنِ أَخِيكَ‏.‏ فَقَالَ لَهُ وَرَقَةُ يَا ابْنَ أَخِي مَاذَا تَرَى فَأَخْبَرَهُ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم خَبَرَ مَا رَأَى‏.‏ فَقَالَ لَهُ وَرَقَةُ هَذَا النَّامُوسُ الَّذِي نَزَّلَ اللَّهُ عَلَى مُوسَى صلى الله عليه وسلم يَا لَيْتَنِي فِيهَا جَذَعًا، لَيْتَنِي أَكُونُ حَيًّا إِذْ يُخْرِجُكَ قَوْمُكَ‏.‏ فَقَالَ رَسُولُ اللَّهِ صلى الله عليه وسلم ‏”‏ أَوَمُخْرِجِيَّ هُمْ ‏”‏‏.‏ قَالَ نَعَمْ، لَمْ يَأْتِ رَجُلٌ قَطُّ بِمِثْلِ مَا جِئْتَ بِهِ إِلاَّ عُودِيَ، وَإِنْ يُدْرِكْنِي يَوْمُكَ أَنْصُرْكَ نَصْرًا مُؤَزَّرًا‏.‏ ثُمَّ لَمْ يَنْشَبْ وَرَقَةُ أَنْ تُوُفِّيَ وَفَتَرَ الْوَحْىُ‏.‏


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>