ISLAMUL INTERIOR

0

februarie 23, 2016 by Teodoru Ghiondea

ISLAMUL INTERIOR

Înainte de orice demers care năzuieşte să definească şi să redefinească, să circumscrie şi să reconfigureze „orizontul” în care se situează, stabil şi definitv, propria oglindire individuală, a Personalităţii, este strict necesară – evolutiv şi structural-operativ – redenumirea de principiu a calităţii spirituale confesionale; motivele sunt multiple cantitativ şi diverse calitativ, pornind dintr-o stringentă necesitate şi aspiraţie de surprindere a actualităţii încărcăturii conceptuale, de identificare a reperelor esenţiale de înscriere în comunitatea umană în general şi de integrare dincolo de discontinuităţile majore atât de puternice şi de des întîlnite, încât acestea încearcă să se substituie realităţii însăşi. Această acodare a propriei fiinţe ce se manifestă cu realitatea interioară care ne legitimează şi justifică în plan spiritual luarea unei decizii fundamentale cu privire la „traseul” esenţial al vieţii noastre, se impune din cel puţin două motive: prima ar fi opacitatea lumii moderne faţă de perenitatea valorilor spirituale autentice şi apartenenţa noastră la această ambianţă, ca aspect istoric, temporal; a doua, lipsa de calitate intelectuală adevărată a „ambianţei comunitare”, care determină operaţii de respingere în circumstanţe specifice şi definitive a unei părţi de a se armoniza – sau măcar de a se articula – cu Întregul – ca un aspect complementar primului, cu caracter spaţial. Această determinare spaţio-temporală deschide, conceptual, categorial, posibilitatea unei analize a liniilor cardinale care caracterizează fenomenul în planul existenţial total.
Nicicând şi niciunde nu te poţi regăsi cu adevărat în întreaga, deplina şi totala realitate secundă ce îţi este hărăzită prin destin, ca în Clipă şi Punct; totul se (re)strânge elementar, primar, prin tendinţa în direcţie pe care o ai înscrisă în sinea (principiul de individuaţie), în întreaga realitate, căci se cuprinde instantaneu plenitudinea pe sine, în toată integralitatea sa – în deplina realitate deoarece intensitatea acestei reveniri la sine este maximă – în totalitatea realităţii datorită scurt-circuitării părţilor, segmentelor aparente ale unicităţii fiinţei, devenind o totalitate fără părţi.
Clipa şi Punctul: lipsite de dimensiune, sunt principiile generatoare de „durată” şi „întindere” prin „auto-sacrificiu”, prin „coborâre”, prin „per-vertire” datoritâ „ambianţei inetrioare” a Existenţei universale; Clipa, care nu poate primi nimic deoarece este cuprinzătoare de veşnicie – Punctul, în care nimic nu încape, căci totul este cuprins în el. Veşnicia prin absenţa timpului şi Totalitatea prin absenţa părţilor. Condiţiile limitative şi generatoare de determinări proprii manifestării universale sunt cele două „Chei”, cele „două Mâini” prin care intrăm şi ieşim din existenţa co-generată a manifestării.
În fond, şi Clipa şi Punctul sunt, în tehnica spirituală, două simptome ale „enclavizării existenţiale” – operaţie necesară reevaluării punctului de pornire şi momentului oportun în practica spirituală şi care se exprimă în termeni adecvaţi ca „retragerea în celulă”; dealtfel, este o „celulă” în care intrăm prin sinonimie cu cealaltă „celulă” în care ne aflăm pe nivelul nostru de existenţă şi în starea de fire în care suntem.
În mod evident toate acestea sunt în legătură cu existenţa şi „fiinţa” noastră; fiinţa particulară este „pre-scrisă”, „înscrisă” şi „circumscrisă” în „realitatea manifestării universale” conform Planului lui Dumnezeu cel dintotdeauna şi pentru totdeauna. Ea este definită din punctul de vedere al „derulării” destinului său de o tradiţie particulară, fiind circumstanţiată în funcţie de acelaşi Plan divin; din perspectiva Tradiţiei primordiale, unicitatea fiinţei noastre este cuprinsă în unitatea planului de fire în care se află; şi cum Unitatea este preeminentă în raport cu Unicitatea, unica soluţie viabilă, din perspectiva practicii spirituale este aceea de a te manifesta în şi prin intermediul unei tradiţii particulare întru Adevărul universal, cel exprimat de Tradiţia Universală.
Orice tradiţie particulară ne circumstanţiază prin acordarea condiţiilor limitative determinante ale manifestării universale, instituindu-ne într-o enclavă a spaţialităţii şi declanşând durata desfăşurării dezvoltării posibilităţilor destinate principiului de individuaţie – „sinea”; acestea sunt rezumate sintetice ale punctului şi clipei – principii generatoare şi ordonatoare de Spaţiu şi Timp. În aparenta discontinuitate spaţio-temporală, a succesiunii indefinite (fractale!), noi repetăm fulguraţia unui „anti-topos” şi instamnta-neitatea unei „non-durate” fără a conştientiza „înnoirea de fiecare clipă a creaţiei”, care este o iluzorie stabilizare la Iluzia universală a Lumii; Dumnezeu este „constrâns” la iluzionare, la „viclenia regăsirii” (termen prezent în Tasawwuf sub forma viclenia lui Dumnezeu) printr-un gen de plasticitate absolută a „conturului” unicităţii: mereu aproape (mai aproape decât vena jugulară!), mereu inaccesibil (în afara adierii de sus a inimii esenţiale!), mereu în noi (în oglinda nemuririi – care este „inima” – şi care freamătă la fiecare însemnare divină a lucrurilor semnificative). Ceea ce ne „datorează” Stăpânul Firii este propria Sa în-chipuire.
Acestea constituie fundamentul unei trăiri unice, totale, închise în „enclavă” – fără secvenţialitate – , cu o deschidere în aceeaşi măsură unică, totală, recesivă şi sintetizatoare. În acest sens vorbim de un islam interior aşa cum, în mod necesar, obligatoriu trebuie trăit un creştinism interior sau un iudaism interior; în ceea ce priveşte situaţia schimbării registrului, trecând de la „tradiţii religioase” la „tradiţii metafizice”, acestea din urmă sunt prin caracterul lor metafizic direct „interioare”, în sensul că oricare dintre comunităţile care se află într-un „orizont” spiritual tradiţional specific au privilegiul de a fi astfel şi în „expresia” lor imediată.
Este dincolo de orice îndoială că aflarea unui musulman în afara lumii islamice propriu-zise, exterioare, pune probleme dintre cele mai importante – esenţiale şi radicale. Soluţiile pe care musulmanul le găseşte, pe care le cântăreşte cu balanţa subtilă a Tradiţiei, au consecinţe, nu o dată, dramatice, dacă nu tragice; este o sfâşiere pe care o simte de fiecare dată când ambianţa devine rigidă, insensibilă la realitatea sa interioară, uneori chiar ameninţătoare. Încercările de tolerare a prezenţei sale tradiţionale nu fac decât să mărească distanţa, şi aşa însemnată, dintre minoritarul şi majoritarul confesional; momentul nefast este acela al „toleranţei”, „al îngăduirii într-un spaţiu limitat de convenienţe pasagere, de cele mai multe ori „forţate”, în fapt al uitării „adânci” a izvorului comun şi al necesităţii unei coexistenţe doctrinare şi rituale . Nimic nu înstrăinează mai mult oamenii unii de alţii ca „toleranţa” – această „uitare de sine” în datul cel mai adânc al lucrurilor: uitarea originii comune, a unităţii finalităţii spirituale, a complementarităţii elementelor esenţiale – căci ipocrizia „împărtăşirii” suferinţei pentru cel care nu a pierdut nimic – sau cel puţin nu îşi dă seama de asta – este mai periculoasă decât adversitatea declarată, care, în felul ei sinceră, îi mai oferă o posibilitate de împăcare, poate de ultimă clipă, având în vedere limpezimea lucrurilor, a situaţiei. Şi poate că în lumea modernă nu există o altă expresie mai potrivită pentru indiferenţă, nepăsare, incapacitate de a te raporta la celălalt, sincronă cu falsitatea, ipocrizia şi entuziasmul superficial al mimării „umanismului” ca toleranţă.
În ceea ce priveşte atitudinea autentic tradiţională, aceea de a accepta ca pe un dat complementaritatea şi unitatea tradiţiilor particulare, ceea ce determină o atitudine şi un comportament cu totul firesc de respect şi condescendenţă, ea aparţine numai celor două categorii la care ne-am referit şi cu alte ocazii: prima categorie este cea a celor cu o viaţă spirituală tradiţională adevărată, fie ei iniţiaţi sau nu; a doua este cea a celor „simpli”, săraci întru duh, pentru care toate „tradiţiile sunt una aşa cum Dumnezeu este Unul”, fără a reflecta asupra conţinutului dogmaticii sau doctrinei, „trăind” la modul direct, fizic am putea spune, Adevărul; din nefericire, ambele categorii sunt aproape „stinse”.
Dar, cu siguranţă, problema cea mai delicată rămâne cea a celor care „au primit Islamul” pe parcursul vieţii, mai ales în prima tinereţe sau imediat după aceea; importanţa acestui aspect depăşeşte cu mult pe toate celelalte şi aceasta deoarece este capital, esenţial, fundamental, ce anume hotărăşti cu privire la tot ce constituie zestrea ta spirituală până în clipa „schimbării”: accepţi, îţi asumi poziţia „universală” a păstrării „unităţii (esenţiale) în diversitate (formală)”, situându-te în orizontul spiritual al învăţăturii universalităţii tradiţionale (guénonian, lovinescian, vâlsanian etc.) sau abrogi totul, aşa cum declară Islamul formal, nepreluând decât ceea ce este „permis” şi, în cel mai bun caz, păstrând tăcerea, discretă şi cuvincioasă, respectuoasă, de multe ori numai din amabilitate şi condescendenţă. Nu este o simplă alegere, sau o dilemă de o oarecare importanţă, ci este esenţa, constituţia şi orientarea fundamentală a vieţii, cu cele mai serioase consecinţe.
Convingerea noastră este fermă: prima alegere este de departe cea care corespunde sensului tradiţional autentic; desigur, rămâne să lămurim câteva dintre aspectele care survin ulterior şi care provin, de cele mai multe ori, din cele două sau trei categorii în care se grupează majoritatea lor: atitudinea faţă de creştinism, faţă de cultura de consistenţă mai mult sau mai puţin creştină şi cea faţă de realitatea vieţii comunitare. Discutarea acestei atitudini a fost de cele mai multe ori eludată, ocolită cu bună ştiinţă, considerată a fi incomodă, sau din raţiuni şi mai puţin lăudabile, cu scuza – ridicolă, desigur – de a nu crea disensiuni; uneori, a fost acceptată cu scopul nemărturisit de a justifica neputinţa de integrare completă în Islam. Este foarte dificil să discerni, cu maximum de sinceritate, toate elementele motivaţiei acceptării unei asemenea „schimbări”.
În acelaşi sens, credem că este important să se hotărască în ce măsură şi în ce condiţii viaţa de musulman se poate desfăşura „legal” într-una sau în ambele „enclave” în care te afli: cea individuală şi cea comunitară; primele rânduri ale prezentului text se referă, de fapt, la fundamentul metafizic al existenţei „enclavei”, a unui interval în care poţi sau nu identifica, în fapt, calitatea de barzakh – „act uman” de maximă importanţă: vitală sau letală.
Dintre categoriile menţionate, cu siguranţă prima este cea mai importantă, şi aceasta din mai multe motive, dintre care vom preciza două:
a. reperele fundamentale, esenţiale ale vieţii conştiente (dar şi în subconştient) sunt de provenienţă creştină; „primirea Islamului” nu schimbă din prima clipă „ambianţa interioară” şi nici nu o anulează, căci totul începe să se desfăşoare în „prelungirile consistenţei spirituale creştine”, căci, conştient sau nu, procesul este asigurat de elementele de continuitate care provin, de fapt, din „fundamentul tradiţional abrahamic”. În acest sens, se poate observa că, în cazul „primirii Islamului”, „imposibilitatea convertirii” – cum spune René Guénon – provine din inanitatea unui gest de schimbare formală a sistemului de elemente cultice din raţiuni complet insuficiente, cu mult sub valoarea şi importanţa „schimbării”; relaţia între Islam şi Creştinism este o problemă ce nu poate fi tratată cu superficialitate – nici în sensul „universalităţii Adevărului şi a necesităţii deosebirilor formale”, nici în sensul abordării noii religii în spiritul ei particular formal într-un mod exclusivist, căci nu poate fi „un bun musulman” decât cel care a fost un „bun creştin”: de unde şi inanitatea convertirii precum şi necesitatea depăşirii aspectelor exterioare şi susţinerea unei aspiraţii superioare.
Amestecul de ritual sau al altor elemente de cult este complet exclus deoarece, dincolo de dezorientarea psihică pe care ar produce-o, există pericolul pătrunderii involuntare în „zone de activitate harică specială” care sunt deosebit de periculoase; de exemplu, o participare la ritualul creştin de împărtăşire cu sfintele taine ar pune în pericol nu numai consistenţa vieţii credinciosului, dar chiar existenţa ei. Deci, nu credem că ar trebui tratate ca fiind, în mod simplu, „inoperante”, ci că subiectul se află într-un câmp de consistenţă spirituală ai cărui „vectori” acţionează într-un sens pentru care „materialul receptacolului” nu mai este adecvat.
Există, de bună seamă, „segmente de ritual” care au corespondent în creştinism, precum există realităţi şi principii dogmatice care nu sunt decât exprimate în forme specifice; cele două categorii de aspecte se reunesc şi se află sub influenţa directă a „doctrinei”, derivând din ea, ceea ce înseamnă că modul de abordare a acestor realităţi sprituale trebuie să fie, în mod obligatoriu, unul doctrinar şi prin urmare metafizic. Adevărul revelat iniţial suferă acea circumstanţiere din motive pe care individualitatea umană nu le poate „reţine” şi înţelege deplin, dar poate şi trebuie să le conştientizeze prin cunoaştere şi realizare spirituală.
b. celelalte două atitudini – cea faţă de ambianţa „culturală şi de civilizaţie”, precum şi cea faţă de „comunitatea majoritară”– depind ca esenţă, conţinut şi forme de manifestare de atitudinea faţă de creştinism şi de realitatea complexă pe care a generat-o şi o susţine pe căi diverse, dintre cele mai subtile şi mai dificil de sesizat, până la cele mai evidente.
Musulmanul care trăieşte într-o ambianţă alta decât cea islamică trebuie să îşi asume, ca pe un dat, realitatea non-islamică; aceasta nu este străină sau opusă realităţii sale interioare, chiar dacă „creştinismul exterior” se manifestă astfel prin credincioşii săi, ci una faţă de care Islamul reprezintă o sinteză şi o „preluare” de principiu a fundamentului spiritual. În ceea ce priveşte situaţia musulmanilor din România care au „primit islamul”, care nu au avut iniţial o ambianţă islamică tradiţională şi mai ales care au ajuns la o decizie atât de importantă, trebuie să facă o deosebire netă între mai multe situaţii-noţiuni-categorii: între „decizie” şi „soluţie”, între „atracţie” şi „necesitate interioară”, între „interesul faţă de spiritualitate” şi „nevoia unei integrări oportune şi propice într-un orizont spiritual adecvat intenţiei şi aspiraţiei proprii”; situaţia este cu atât mai „nuanţată” cu cât creştinismul românesc are o caracteristică „ortodoxă” specifică, a dezvoltat o „sensibilitate spirituală” specială, care a condus la apariţia unor cazuri cu totul excepţionale de „maeştrii spirituali”: Mihail Vâlsan şi Vasile Lovinescu; împreună cu Fritjof Schuon, se formează un trio cu implicaţii decisive, suverane, în ceea ce priveşte istoria spirituală a secolului ce abia a trecut. Toţi trei guenonişti, de cea mai aleasă calitate, fiecare reprezintă o „funcţiune aplicativă” a moştenirii guenoniene: Mihail Vâlsan în esoterismul islamic, Vasile Lovinescu în tradiţia sapienţială românească – deci cea care ne interesează în cel mai înalt grad – şi Fritjof Schuon în cultura şi civilizaţia europeană. Este practic imposibil să înţelegi corect şi complet „opera” fiecăruia în parte fără a ţine seama de funcţiunea specială şi excepţională pe care acesta şi-a asumat-o; ar fi cu totul stupid să se discute dintr-o altă perspectivă, atâta vreme cât rezultatele sunt pozitive iar circumstanţele au dovedit-o şi dovedesc acest lucru. Prin urmare este important pentru musulmanul român – iniţiat sau nu – să decidă care este poziţia proprie faţă de aceşti trei mari maeştri; prin mărturisirea şi asumarea unei poziţii clare, el se legitimează în toate cele trei roluri pe care le „joacă” concomitent : de musulman practicant în domeniul vieţii spirituale, de român şi de european. Nu credem că există nicio incompatibilitate între aceste trei roluri, între aceste trei dimensiuni „native”, le-am denumi, dacă avem în vedere că aparţine ariei culturale şi cultuale româneşti, s-a dezvoltat într-un spaţiu cultural prin care a preluat caracteristici europene şi a ales o „participare” la realitatea manifestării universale de natură islamică (aceasta din urmă „nativă” prin filonul ancestral abrahamic!).
În ceea ce priveşte deciziile privitoare la alegerile şi asumările celor care au primit Islamul, un fapt de mare importanţă este acela al participării efective, în perioada ante-islamică a vieţii, la cultul creştin – în speţă la cel ortodox; unii dintre noii musulmani îşi datorează primele contacte cu noua credinţă prin intermediul lecturii şi al studiului, alţii printr-un contact sumar şi ocazional cu lumea islamică, sau, mai recent, datorită „grupurilor” sau „persoanelor” mare manifestă o atitudine „activistă” susţinută. Toate aceste aspecte, dincolo de diversitatea situaţiilor, generează un „camp de repere” în care le vom identifica doar pe cele cardinale; acestea sunt utile pentru a determina modalitatea, căile generale de realizare şi soluţiile individuale prin care credincioşii pot „valoriza” tripla moştenire spirituală, „tripla, dinamică şi organică” sinteză aplicativă menţionată ma sus.
O ultimă distincţie pe care o putem face şi este din foarte multe puncte de vedere utilă, practic şi teoretic, este aceea dintre musulmsnii care au primit o iniţiere, plecand pe o Cale spirituală esoterică şi musulmanii care răman într-un „orizont” exterior, exoteric. Părerea nostră în această direcţie am exprimat-o în numeroase rânduri şi deşi pare paradoxală, nu este mai puţin adevărată: numai cine a fost un bun creştin poate fi un bun musulman. Este însă necesar să facem unele precizări; prima ar fi aceea că în cazul celor care au participat sporadic, ocazional la viaţa religioasă creştină, „formal” am putea spune, alegerea nouă pe care au făcut-o vine pe un teren „fertil” din punct de vedere spiritual, fiind determinantă „disponibilitatea spirituală înnăscută”, datul nativ. Ceea ce ar putea fi considerat în acest caz „neexersat, neformat” revine în sarcina Maestrului spiritual să „dispună”.
Este necesar, în egală măsură să subliniem că formularea noastră: poate fi un bun musulman şi nu: poate deveni un bun musulman, are menirea să evidenţieze apartenenţa esenţială, fundamentală la Tradiţia abrahamică; cu ale cuvinte, nu „devii” musulman „dacă nu eşti musulman” – prin urmare, ceea ce ne apare din exterior ca o convertire, este o conştientizare a conţinutului spiritual peren care este actualizat într-o formă adecvată şi oportună momentului ciclic universal final. Îndrăznim să spunem că este concluzia firească, este consecinţa asimilării, asumării perspectivei tradiţiei primordiale prin intermediul învăţăturii primite pe „linie guenonistă”; „asimilarea”, „asumarea” trebuie înţelese din perspectiva adevărului fundamental al practicii spirituale: „modul de cunoaştere” devine un „mod de viaţă”, care se identifică, în ritmuri, „forme” şi modalităţi specifice subiectului, cu un „mod de a fi” – mai simplu spus: modus cognoscendi devine un modus vivendi, care se identifică, final, cu modus essendi.
Diversitatea „condiţiilor interioare” specifice indivizilor sunt o mărturie a realităţii transcendente care se manifestă – de la „iluzie” la „aparenţă” – prin unicitate; conştientizarea individuală ca realizare metafizică reduce şi sublimă Unicitatea în Unitate: Realitatea Una şi Unică în „forma” Sa absolută. În fond, raportul dintre Unicitate şi Unitate este chiar raportul de „complementaritate recesivă” dintre „servitor şi Domnul său”; Unicitatea exprimând relaţia directă dintre Dumnezeu şi creaţie, prezenţa Principiului în fiecare element al creaţiei sau al manifestării universale, ea se poate „reduce conceptual” la unitatea dintre cele două condiţii principiale fundamentale: temporalitatea şi spaţialitatea, dar prin nivelul, gradul lor cel mai înalt: Punctul şi Clipa. Prin urmare, condiţia umană „redresată” prin „primirea Islamului”, nu face altceva decât să intre în acord cu Ordinea lucrurilor, să se „regularizeze”. Concluzia pe care o putem trage din această stare de lucruri este, credem cu toată convingerea una singură: a trăi în afara Islamului geografic şi social, ca minoritar/minoritate, presupune configurarea unei enclavizări cu disponibilităţi selective şi transformatoare, fără a impune modificări structurale majorităţii la nivelul mentalităţii, cu maximum de elasticitate în participarea comunitară şi cu revalorizare interioară, personală din perspectivă islamică.
Credem că este util să mai facem o ultimă precizare cu privire la „exilul Islamului”, despre care a vorbit chiar Profetul Muhammad : Islamul a început „în exil” din motive pe care istoria sacră le-a precizat şi nuanţat de fiecare dată când „dizarmonia şi dezechilibru” s-au manifestat (între exil şi existenţa însăşi a omului este foarte greu să faci vreo distincţie!); Islamul va fi marcat, în final, de exil. Lumea – ca „altul decât Dumnezeu, ca sfâşiere a Sa şi autosacrificiu” – devine, interior, o „absenţă”, o „depărtare” în care ne regăsim numai prin reperarea unui traseu în care să fie inclusă „repetiţia ca simultaneitate şi succesiune în acelaşi timp”; instantaneitatea este cea care suprimă „prisosul şi raznele” unei simplificări dincolo de „rânduială” şi dincoace de natura individuală.

El a făcut să coboare asupra ta Cartea cu Adevărul, confirmând Cărţile coborâte înaintea ei. Şi El a făcut să coboare TORA şi EVANGHELIILE mai înainte, ca îndrumare pentru oameni. Şi El a făcut să coboare Discernământul. Cei care nu cred în REVELAŢIILE lui Dumnezeu vor avea parte de o pedeapsă aspră! Şi Dumnezeu este AtotPuternic, Cel care are puterea de a pedepsi.
Nazzala ´alayka l-kitâba bi-l-haqqi musaddiqan li-mâ bayna yadayhi wa ´anzala t-tawrâta wa l-´injîl

Min qablu hudan li-n-nâsi wa ´anzala l-furqâna ´inna l-ladhîna kafarû bi-´âyâti l-lâhi lahum ´adhâbun şadîdun wa l-lâhu ´azîzun dhû ntiqâm.
(Coran; 3:3-3:4)

Aşadar, ne trăim exilul existenţial prin exilul fiecăruia dintre noi într-o formă adecvată destinului nostru individual; dar cum destinul nu este un „scenariu” ci, în primul rând, o disponibilitate sintetică a datelor ereditare circumstanţiată virtual în Atotposibilitate, temeiul şi rostul nostru se împletesc, axial, vertical, depănând firul sinei pe „ghergheful cosmic”. „Singurătatea cu Domnul” este o expresie şi o anamnesis a „interiorităţii Sinelui” în care principiul individuaţiei îşi consumă „exterioritatea” prin Cunoaştere; „rezolvarea” unei asmenea excelenţe a exilului este Maestrul spiritual. Or, adevăratul Maestru spiritual este guru interior, „deoarece el nu face decât una cu Sinele însuşi” (René Guénon, Iniţiere şi realizare spirituală, cap.XX, pag.138,. Ed. Herald); astfel, nu trebuie niciodată uitat faptul că este „Prezenţa lui Dumnezeu” (hudûr) cea care constituie adevărul fiinţei noastre, că, într-un mod oarecare, „Exteriorul lui Dumnezeu” este „interiorul nostru”, acolo unde se află realitatea şi autenticitatea existenţei sinei şi pentru aceasta Islamul interior este „întru” cei care au Calea astfel „hotărâtă” de Stăpânul Firii.

GHIONDEA T.


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>