NOMOS-ul celor fara tara

0

iunie 25, 2013 by abdalhaqq

NOMOS-ul[1] CELOR FĂRĂ ȚARĂ

de Claudio Mutti

„Ekh grast kon terdjòl p’ekh fiàlo than préjia, avéla ger pe pinre.”

„Calul care stă prea mult timp într-un singur loc capătă măncărime la copite.”

(Proverb ţigănesc) 

În anii ce au trecut, pe lângă colectarea „din teren” a materialului documentar necesar pentru elaborarea unei gramatici sinto care încă nu a văzut lumina tiparului, am alcătuit și prima colecție lexicală despre dialectul sinto din Emilia, un glosar care a fost publicat în revista de studii a Centrului de Studii Ţigănești (Centro Studi Zingari – Romanò Sičarimasko Than[2]).

Sinti sunt țigani care trăiesc în Italia de la o dată pe care cercetarea istorică n-a putut încă să o precizeze; între ei se disting sinti piemontezi (o ramură a Maronches din Franţa), lombarzi, veneţieni, emiliani, marchigiani, la care se adaugă sinti mucini („mucoşi”) sau smaltaroli („murdari”), un mic grup care se deplasează între Emilia şi Piemonte. Mai recent, în interiorul frontierelor italiene apar sinti gagkané, care au venit din Germania prin Franţa la începutul secolului trecut, sinti estrékharja („austrieci”, din Tirolul de Sud), krànarja („carnici”, mai deschişi la culoare) şi kràsanja („carstici”), care au devenit supuși ai Regatului Italiei în 1918.

Aceste grupuri variate de sinti „italieni” (cca. 30.000 indivizi), au activat tradiţional în diferite domenii (muzică, acrobație etc.), legate de spectacole de circ şi de parcuri de divertisment itinerant, dar au exercitat şi meserii artizanale, cum ar fi ascuţirea cuţitelor, repararea umbrelelor etc., dar şi micul comerţ ambulant şi vânzarea din ușă în ușă. De curând au început să practice activităţi noi, cum ar fi dezmembrarea automobilelor şi vânzarea de bonsai.

Fondul lexical al dialectului sinto vorbit în Emilia, dacă facem abstracţie de caracteristicile împrumutate de la germani, este acela comun tuturor dialectelor ţigănești și conţine vocabule de origine iraniană, armeană, greacă etc., dar mai ales elemente comune limbilor moderne indoeuropene din India (hind, panjabi, idiome dardice); în afară de lexic, chiar şi structura morfologică a dialectului sinto cercetat de noi, la egalitate cu alte dialecte ţigănești, este foarte asemănătoare cu cea a limbilor ariene neoindiene.

Acest lucru se datorează faptului că locul originar ocupat de țigani (romi, sinti, kalé etc.) se află în subcontinentul indian: după unii în India Centrală (R.L. Turner) sau în zona nord-occidentală, după alții (W.R. Rishi). „În acele vremi, zice o legendă națională, țiganii locuiau toţi împreună într-un singur loc, într-o ţară minunată. Numele acelei ţări era Sind”. („O Roma beshenas o zuman savre kidende ekh thaneste, ekh lače vilayečeste. Kale vilayečesko alav siyas Sind.”).

Conform opiniei predominante astăzi, migrația țiganilor ar fi avut loc în epoca celui de al doilea val al cuceririi musulmane a Indiei, când Mahmud din Ghazna (988 – 1030) a supus Punjabul şi regiunile de dincolo de Indus. Raidurile efectuate de Sultanul Mahmud au provocat exodul unor populaţii de limbă indo-ariană care, după ce au traversat Persia şi după ce s-au aşezat temporar în Armenia, s-au mutat temporar pe teritoriul Imperiului Bizantin, unde noii sosiţi au fost denumiţi cu epitetul grec de athinganoi, „de neatins, invulnerabili”, denumire comună cu o sectă maniheistă cu care au fost confundaţi. Din acest cuvânt derivă în italiană (și corespunzător, în alte limbi indoeuropene), etonimele ţingani şi ţigani, cu care sunt desemnați cei ce aparţin acestui grup etnic, în timp ce termeni ca gitano, gypsy şi alţii asemănători se referă la presupusa origine egipteană[3]. Avangărzile acestor athinganoi apar în Creta în 1322 şi chiar în secolul al XIV-lea se găsesc, în Europa occidentală, „mențiuni împrăștiate despre tătari, ismaeliţi şi etiopieni, termeni folosiţi în mod obişnuit pentru a-i desemna pe țigani”[4].

Începând cu 1471, contingentele de țigani au început să parcurgă şi partea occidentală a Europei, menţinându-se câteva zile în câteva importante centre urbane şi atrăgând atenţia cronicarilor contemporani. În 1427 ajunseseră la porţile Parisului, iar câţiva ani mai târziu fuseseră semnalaţi în Lorena şi Provence, pentru ca spre sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul celui următor să se împrăştie în toată Peninsula Iberică. Debarcă apoi în Anglia şi în Scandinavia, în timp ce sunt semnalate deplasări dinspre regiunile dunărene către Polonia şi Rusia. În primii ani ai secolului al XVI-lea țiganii se răspândiseră deja în toată Europa și, ulterior, ei vor sosi şi în teritoriile de peste mări ale Spaniei şi Portugaliei.

În ce priveşte durata, migraţia țiganilor a fost o migraţie permanentă, pentru că etnia migratoare a rămas definitiv în afara teritoriului ei de origine; în raport cu numărul de indivizi, e vorba de o migraţie de masă, deoarece grupuri umane consistente s-au deplasat simultan în aceeaşi direcţie. Din punct de vedere al amplorii sale, migraţia ţiganilor poate fi definită ca fiind extracontinentală sau transcontinentală (căci Asia, sediul lor originar, şi Europa, aria lor succesivă de răspândire, pot fi considerate ca două continente distincte) sau intracontinentală (dacă asumăm principiul după care continentul este un complex de pământuri emergente înconjurat de apele oceanice).

O altă caracteristică distinctivă a fenomenului în cauză este cea pe care antropologia specializată în studiul lumii socio-culturale a lumii țigănești, o numește, „fără nicio intenţie peiorativă, epidemică[5], întrucât ei s-au răspândit cu repeziciune în toată Europa și mai târziu chiar și în Lumea Nouă.

Se poate observa că, în cazul migrației țiganilor, se verifică exact contrariul a ceea ce s-a întâmplat cu migraţia popoarelor din antichitatea târzie, caz în care fiecare dintre aceste popoare migratoare s-a concentrat întâi într-o arie determinată pentru ca apoi să se aşeze pe un teritoriu determinat.

Această caracteristică a migraţiei ţigăneşti este însoțită de alta, care constă în consistenţa numeric redusă a grupurilor migratoare, deşi unele ţări prezintă cifre relativ ridicate în ceea ce priveşte prezența ţiganilor pe teritoriul lor[6]. Din aceste fapte provine o adevărată diaspora ţigănească, în măsură să inducă gândirea că grupurile acestui popor s-au alungat reciproc „până în punctul în care dispersarea şi distribuția lor în spaţiu ar putea fi rezultatul unei forțe de respingere ce obligă fiecare grup ţigănesc să caute o ‘arie de nomadism’ proprie şi deci, să evite pe acea ocupată de alţi ţigani”[7].

În realitate nu e vorba de o respingere reciprocă, ci de o consecinţă a ceea ce cercetătoarea („ţiganoloagă”) citată mai sus a simțit în măsură să definească, „fără nuanțe peiorative, ca nomadism parazitar (…) care trăieşte dintr-un contact episodic cu o populație sedentară şi de multe ori, mai mult sau mai puţin pe spatele ei.”[8]

În acest punct considerăm adecvată precizarea unei chestiuni, nu numai terminologic, dar mai ales și în mod special conceptual. Propriu-zis „nomad” era un popor care era în căutare de păşuni, deoarece grecescul nomá-ádos provine dintr-un verb, némo, care înseamnă „a împărţi după o convenţie sau lege”, aşa că o păşune împărţită după dreptul bazat pe cutumă se va chema nomòs[9]. Aceleiaşi familii de cuvinte aparţine şi acel căruia Carl Schmitt a înţeles să-i restituie toată eficacitatea semantică pe care o conţine, adică nomòs, „cuvânt grecesc care desemnează prima măsură, din care derivă toate celelalte criterii de măsurare, prima ocupare a terenului, cu relativa sa împărţire şi repartiţie a spaţiului, subdivizarea şi distribuţia originară”[10]. Rezultă că nomadismul este, pentru a relua definiţia dată de Braudel, „un fenomen total: turme, oameni, femei şi copii stau şi se deplasează împreună pe distanţe enorme, purtând cu ei tot ce este necesar pentru viaţa zilnică.”[11]

Prin urmare, este evident că deplasarea ţiganilor nu se încadrează în tipologia originală a nomadismului, şi cu atât mai puţin în acea varietate a nomadismului care, după René Guénon, „sub aspectul său malefic şi deviat, exercită cu uşurinţă o acţiune dizolvantă asupra tuturor celor cu care vine în contact”[12]. De fapt, în afara câtorva excepţii complet nesemnificative[13], nici sinti și nici romii n-au exercitat niciodată dreptul de păşune într-un teritoriu, şi nici n-au asociat mobilitatea lor cu alte activităţi caracteristice popoarelor nomade: vânătoarea şi războiul.

Spre deosebire de ceilalţi nomazi autentici care au parcurs pajiştile nord-americane sau deşertul arabic, ţiganii, pentru care folosim definiţia de popor itinerant ca şi pe aceea de popor nomad, nu trăiesc din resurse proprii, ci au stabilit cu sedentarii (gagé – gagii) un raport de simbioză care este considerat de unii chiar ca o formă de parazitism. În realitate, în afară de acele meserii care în trecut au reprezentat specialitatea lor (prelucrarea metalelor, comerţul cu cai, activităţile de circ şi muzicale), ţiganii au trăit din ocupaţii marginale, producând obiecte de mică valoare şi traficând metale mai mult sau mai puţin preţioase, atunci când nu s-au dedicat unor activităţi ca prezicerea viitorului, cerşetoria, furtul, vânzarea de automobile furate.

În mare parte, relația care se instaurează între un grup de țigani și populația autohtonă poate fi, prin urmare, descrisă, cel puțin în aspectele sale esențiale, ca acel tip particular de coexistență care Lev Gumiliov l-a definit cu termenul caracteristic de himeră (utopie). În lexicul marelui cercetător eurasiatic, o himeră este definită de configurația în care în acelaşi organism social coexistă și interacționează două entităţi colective caracterizate de o complementaritate negativă: „Încercarea de a uni ceea ce nu poate fi unit este inevitabil generatoare de antagonisme, de violenţă, de distrugerea legăturilor sociale, care de obicei se încheie cu ruina[14]” uneia sau ambelor entităţi.

Așa cum am amintit mai înainte, migraţia ţiganilor se încadrează în categoria migraţiilor forţate, care au loc atunci când „indivizi sau grupuri umane dense sunt constrânse de puterea politică sau ca urmare a unor evenimente războinice sau catastrofice să-şi schimbe aria de rezidență”[15]. Dar din care motiv, diferit de al altor popoare care au făcut drumul din Orient spre Europa, n-au pus capăt peregrinărilor lor pentru a se stabili într-un singur spațiu nou?

Insuficienta consistenţă numerică a poporului ţiganilor şi fărâmițarea sa în mici grupuri închise în ele însele nu reprezintă condițiile cele mai potrivite pentru cucerirea unui teritoriu. Mai mult, migraţia lor a venit prea târziu, atunci când Europa îşi afirmase deja structura geopolitică şi dispunea de o capacitate proprie de autoapărare în confruntarea cu elemente străine, aşa încât nu a mai fost disponibil un spaţiu european pe care ţiganii ar fi putut să se aşeze în mod liber şi să-şi exercite o suveranitate proprie.

Pe de altă parte, ţiganii nu au aspirat, ca alte popoare fără țară, să-şi organizeze politic şi juridic societatea lor pe un teritoriu determinat. Nu se poate lua în considerare aşa-numitul „sionism ţigănesc”, inspirator de proiecte precum acela formulat în anii ’30 de regele ţiganilor Janusz Kwiek, care, după ce a fost consacrat de arhiepiscopul de Varşovia, i-a cerut lui Mussolini să poată întemeia un stat independent între Somalia şi Abisinia; sau acela al lui Vaida Voevod III (numit Ionel Rotaru), după care Organizația Națiunilor Unite ar fi trebuit „să ajute poporul ţigan să creeze un Israel ţigănesc, Romanistan”[16]. Cei care trebuiau să suporte costurile erau evident Germani, ei fiind vinovați, după estimările Majesăţii Sale, de dispariția a mai bine de 3.500.000 de ţigani[17].

Ipoteza unei „soluţii” de tip „sionist” a fost totuşi părăsită de succesorii lui Vaida Voevod, iar Ion Cioabă I, care se împăuna cu titlul de „rege internaţional al romilor“ (sic), (în timp ce vărul său, Iulian Rădulescu îl revendică pe cel de „împărat al tuturor ţiganilor din toate ţările lumii”), mi-a spus textual în cursul unui interviu acordat cu puţin înainte de moarte: „Sunt deja alte popoare care au ocupat teritoriile altora. Noi nu vrem să facem acelaşi lucru.”[18]

Şi în sfârşit, printre motivele deloc de neglijat care i-au convins pe ţigani să nu opteze pentru un tip de viaţă sedentară este și factorul spiritual: credința că mobilitatea ar fi forma necesară și normală a existenţei lor. O astfel de convingere persistă încă în unele grupuri de ţigani deveniţi sedentari, care uneori consideră viaţa trăită de strămoşii lor in illo tempore ca pe o peregrinare perenă sacră şi în consecinţă se silesc să o reînnoiască periodic în mod simbolic printr-un ritual de migraţie salvator[19]. Această tendinţă de mobilitate este revigorată, de exemplu, între romii stabiliţi în Abruzzo, grupul ţigănesc cel mai bine integrat în societatea italiană: recent, unele mici nuclee au plecat din nou la drum, îndreptându-se spre nordul Italiei.

Diverse încercări de a-i îndrepta pe ţigani spre o experienţă sedentară au avut loc în diferite părţi ale Europei: de la Peninsula Iberică, unde, spre sfârşitul secolului al XV-lea vagabondarea a fost interzisă iar gitanos le-a fost impus să-şi găsească de lucru şi să-şi aleagă o aşezare stabilă, până la peninsula balcanică, unde Sultanul Murad (1633 – 1640) a încercat să-i împiedice pe ţigani să se aşeze pe teritoriul sârb, în timp ce ţiganii din Principatele Române au rămas şerbi ai pământului de la sfârşitul secolului al XIV-lea până în 1856.

În Europa centrală, Maria Tereza şi Iosif al II-lea au practicat în Ungaria şi în Transilvania o politică de aşezare forţată care s-a prelungit şi în perioada următoare; în 1971, un cercetător ţigan de la institutul de Sociologie din Budapesta a putut să descrie în aceşti termeni situaţia conaţionalilor săi: „În epoca lui Horthy, poliţia i-a constrâns definitiv pe ţiganii noştri nomazi la sedentarizare. Cu toate acestea, nivelul lor de viaţă nu s-a schimbat în mod substanţial: trăiesc în așezările lor de la marginea satelor, cu atât de puţine lucruri, atât de izolaţi, atât de provizoriu, încât ar putea să plece de acolo chiar de mâine”[20].

În Germania nazistă, înainte ca țiganii să fi fost internați în lagărele de concentrare, unii propuneau ca țiganilor să li se rezervate anumite cartiere speciale ale orașului, în timp ce alții au sugerat deportarea lor în teritorii în care aceștia să poată să-și ducă cu ușurință viața lor rătăcitoare[21].

În acest timp în URSS se concepuse proiectul de a-i transforma pe ţigani în proletari de fabrică, până ce, după al doilea război mondial, în toate ţările socialiste au fost constituite planuri organice pentru a constrânge populaţia ţiganilor la o viaţă sedentară şi să-i şcolarizeze.

Astfel, în URSS, s-a interzis caravanelor ţigăneşti să se deplaseze pe drumuri, chiar dacă interdicția a fost respectată numai în parte; în Cehoslovacia s-a putut întâmpla ca poliția să recurgă la sacrificarea cailor deținuți de țigani sau la scoaterea roților de la căruțe pentru a opri continuarea călătoriei; în România, ţara cu populaţia ţigănească cea mai numeroasă, iniţiativele guvernului au primit o oarecare susţinere din partea membrilor elitei ţigăneşti[22], care după căderea regimului naţional comunist au putut să-şi expună simbolurile statutului lor privilegiat de sedentari milionari: sute de vile imense incredibil de groteşti, „construcţii neoclasice, încărcate cu capitelii într-un stil mixt între corintic şi ionic (frunze de acant şi decoraţii cu duble spirale îngrămădite pe coloane). Sau pur şi simplu castele de basm, care par aduse direct de la Disneyland.”[23]

Romii care au venit din România și au ajuns în Italia aşezându-se în diverse oraşe (mai ales la Milano, Napoli, Bologna, Barri, Genova) s-au adăugat altor grupuri de ţigani, sosite şi ele în Italia în ultimele decenii. Trebuie să-i menţionăm, în particular, pe dasikhané, ţigani ortodocşi provenind din România şi Bulgaria, şi pe khorakhané, musulmani de provenienţă bosniacă şi cossovară, ajunşi în Italia între a doua jumătate a anului 1991 şi vara lui 1993.

În total, potrivit estimărilor prezentate în ultimului raport recent al ISPO, populaţia ţigănească din Italia ar trebui să numere astăzi în jur de 140.000 de indivizi, dintre care 41.195 sunt cetățeni italieni înregistraţi la prefecturi; din totalul populaţiei din Italia, ţiganii reprezintă 0.25% – echivalentul unui oraş de provincie. Cum speranța de viaţă nu depăşeşte în medie 50 de ani, numai 2.5 – 3.0% dintre aceștia sunt în vârstă de peste 60 de ani, în timp ce aproape jumătate sunt minori.

Sosirea necontrolată a grupurilor consistente de ţigani din România nu numai că a creat în Italia situaţii dificile şi probleme deosebit de complexe şi delicate, cărora guvernul central şi administraţiile locale n-au ştiut să le facă faţă într-un mod adecvat, dar au provocat și o tensiune reală între Roma şi Bucureşti, riscând să compromită relaţiile tradiţionale de prietenie între Italia şi România.

Între diversele deficiențe pe care aceste incidente le-au scos la lumină, cel mai grav priveşte Uniunea Europeană, care nu numai că a reconfirmat incapacitatea proprie de a disciplina şi a raţionaliza fluxurile migratoare – fie acelea provenind din arii exterioare UE, fie acelea ale grupurilor itinerate pe teritoriile Uniunii în sine – dar a şi legitimat unele intrigi obscure ale băgărețului și speculatorului internațional George Soros, care, îmbrăcând haina de paladin al drepturilor ţiganilor, a venit la Bruxelles să aţâţe focul la primul „Summit European pe tema Romilor”[24] din 17 septembrie 2008.

Note:
1. Am păstrat termenul „nomos” prezent în textul original în limba italiană. Termenul de „nomos” derivă din limba greacă (νόμος – lege) și se referă atât la legile explicite cât și la toate regulile, obiceiurile, cutumele și formele de comportament cărora oamenii li se supun în activitatea zilnică. Nomos înseamnă o sinteză de ordine și reguli valide și obligatorii pentru cei care intră sub jurisdicția sa și este și o construcție socială cu dimensiuni etice. În paginile prezentului studiu, autorul face precizările necesare ce justifică folosirea acestui termen. [nota traducătorilor]
2. Claudio Mutti, Glossario sinto emiliano (con una Nota di Giulio Soravia), „Lacio drom. Rivista bimestrale di studi zingari”, a. XXV, n. 2, marzo-aprile 1989.
3. Claudio Mutti, Gli Zingari e l’Egitto, în: Achim von Arnim, Isabella d’Egitto, principessa degli Zingari, Arktos, Carmagnola 1984. Sulle denominazioni etniche assunte dagli Zingari cfr. Slobodan Berbeski, La coscienza dei Rom del proprio nome. La coscienza dei Rom di se stessi, „Lacio drom. Rivista bimestrale di studi zingari”, a. X, n. 3-4, maggio-agosto 1974, pp. 6-12.
4. Donald Kenrick – Grattan Puxon, Il destino degli zingari, Rizzoli, Milano 1975, p. 18.
5. Françoise Cozannet, Gli zingari. Miti e usanze religiose, Jaca Book, Milano 1975, p. 33.
6. Rapoartele demografice pe 50 de ani ne arată următoarele cifre ale populației țigănești: ex. URSS 260.000, Cehoslovacia 800.000, Romania 2.000.000, Bulgaria 800.000, Turcia 500.000, Grecia 90.000, Albania 62.000, ex Iugoslavia 800.000, Ungaria 600.000, Germania 80.000, Italia 80.000, Franța 250.000, Spania 500.000, Portugalia 92.000, Marea Britanie 50.000 (Guido Ambrosino, Europa a caccia di zingari, “il manifesto”, 25 sett. 1992, p. 9).
7. Françoise Cozannet, op. cit., p. 34.
8. Françoise Cozannet, op. cit., ibidem.
9. Emile Benveniste, Il vocabolario delle istituzioni indoeuropee, Volume I, Einaudi, Torino 1976, p. 62.
10. Carl Schmitt, Il nomos della terra, Adelphi, Milano 1991, p. 54.
11. Fernand Braudel, Il Mediterraneo, Bompiani, Milano 2007, p. 26
12. René Guénon, Domnia cantității și semnele vremurilor, Editura Humanitas, București 1995, p. 231, nota. 1.
13. Este, de exemplu, cazul țiganilor gurvari, un grup de țigani din Ungaria al căror nume înseamnă „ciobani”, deși ei nu mai desfășoară de mult o astfel de activitate. Cfr. Menyhért Lakatos, La verità sugli Zingari in Ungheria, „Lacio drom. Rivista bimestrale di studi zingari”, a. VII, n. 6, novembre-dicembre 1971, p. 3.
14. Martino Conserva – Vadim Levant, Lev Nikolaevič Gumilëv, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma 2005, p. 30.
15. Enrico Squarcina, Glossario di geografia politica e geopolitica, Società Editrice Barbarossa, Milano 1997, p. 97.
16. Donald Kenrick – Grattan Puxon, op. cit., p. 229.
17. Pentru un studiu critic asupra cifrelor legendarului „holocaust” țigănesc: Otward Müller, Sinti e Rom: storie, leggende e realtà, in AA. VV., Del presunto sterminio di zingari e omosessuali, Effepi, Genova 2006, pp. 23-43.
18. Claudio Mutti, Il Re degli Zingari non vuole un regno, “Pagine libere”, a. XV, n. 11-12, novembre-dicembre 1995, p. 19.
19. E. Pittard, A propos de la nomadisation cérémonielle des Tsiganes, “Journal of the Gypsy Lore Society”, 3, XIII (1934), pp. 23-26.
20. Menyhért Lakatos, La verità sugli Zingari in Ungheria, cit., p. 6.
21. J. Römer, Zigeuner in Deutschland, “Volk und Rasse”, 1934, pp. 112-113; dello stesso autore cfr. Fremdrassen in Deutschland, “Volk und Rasse”, 1936, pp. 88-95; Fremdrassen in Sachsen, “Volk und Rasse”, 1937, pp. 281-288.
22. Într-un interviu apărut după căderea regimului naţional comunist, Ion Cioabă, care nu era încă „rege internaţional al Romilor”, ci doar „preşedinte al Romilor nomazi şi căldărari din România”, în calitate de reprezentant al Consiliului Uniunii Mondiale al Romilor pe lângă ONU, povestea: „[În anii ‘50] fusesem transferat la Târgu Cărbuneşti. Acolo ne-am construit o casă, am fost primii care ne-am construit o casă şi un cort la Târgu Cărbuneşti. Alţi romi au urmat exemplul. Ca urmare, am reuşit să obţinem de la Gheorghiu Dej un lot de 36 de case pentru romii din Râmnicu Vâlcea, pentru ca şi ei să trăiască mai bine, mai civilizat” („De 600 de ani ne-am ajutat cu românii”. Interviu cu domnul Ion Cioabă, realizat de Vlad Enache, “Neo drom. Revistă de cultură și informare a Romilor” (Sibiu), an I, nr 1, martie 1990, p. 3).)
23. Giuseppe Sarcina, Il tesoro degli tzigani, “Corrier Economia” (inserto del “Corriere della sera”), 22 dic. 1997, p. 3.
24. Primul „Summit European pe tema Romilor” a avut loc la Comisia Europeană, la Bruxelles, între 16 și 18 septembrie 2008. Întâlnirea a avut ca obiective: promovarea unui angajament ferm pentru rezolvarea problemelor concrete, crearea unei mai bune înțelegeri a situației romilor în Europa, identificarea politicilor eficiente în domeniul promovării incluziunii comunităților de romi. [nota traducătorilor] (Sursa: http://europa.eu/rapid/press-release_MEMO-08-559_en.htm )

Dupa originalul în limba italiană: Il nomos dei senza terra – Claudio Mutti

Traducere de: Florin Mihăescu & Dragoș Dobre


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>