MAZAREL IMPARAT – Petre Ispirescu

0

martie 19, 2014 by pontifex

MAZĂREL ÎMPĂRAT

A fost o dată ca niciodată etc.
A fost odată un calendroi. El era sărac lipit, de n-avea după ce bea apă. După ce umblase toate ţările, se întorsese acasă mai cu minte. Frecat prin multe nevoi în străinătate, el dase cu capul de pragul de sus, trecuse și prin ciur şi prin dîrmon. Ar fi voit să se apuce şi el de vro treabă, dar n-avea capital.

Într-una din zile găsi trei boabe de mazăre. După ce le ridică de jos, le puse în palmă, se uită la dînsele, cugetă lung, apoi rîzînd, zise:

- De voi pune aste boabe în pămînt, la unul am o sută; de voi pune apoi cele o sută boabe, voi avea o mie; de voi pune şi acea mie, voi avea cine ştie cît. Urmînd apoi tot aşa, prin chipul acesta voi ajunge bogat. Ca să grăbesc însă a veni bogăţia şi mai curînd, lasă că ştiu eu ce să fac.

Se duse, deci, la împăratul şi-l rugă să poruncească în toată împărăţia să-i aducă buţi în care să-şi pună mazărea.

Împăratul cînd auzi că-i trebuie atîta sumedenie de buţi, crezu că este putred de bogat. Împăratul se încredinţă şi mai mult că poate să fie bogat, după ce intră în vorbă cu dînsul. Ce e dreptul, că era şi bun de gură: tăia la lavre şi palavre de gîndeai că-i iese din gură mărgăritare. Spuse împăratului ce a văzut prin țări străine, spuse cum este p-acolo, spuse cîte în lună şi în soare, de rămăsese împăratul cu gura căscată la dînsul. Iar dacă văzu că atîta se miră împăratul de spusele lui, îl luă gura pe dinainte și mai spuse că are palaturi, în alte ţări, turme cu vite și alte avuţii. 

Împăratul dete crezămînt povestelor calendroiului, apoi îi zise:

- Văz că eşti îmblat, ştii multe, ești isteţ și ţanțoș, dacă ai voi, eu bucuros ţi-aş da pe fie-mea după tine.

Se căi calendroiul că spuse atîtea prăpăstii împăratului, nu știa cum să scape acum de propunerea împăratului. Dară, după ce se gândi cîtva, își luă inima în dinți și zise:

- Priimesc cu bucurie, luminate împărate, gineria ce-mi dai, şi mă voi sili să-ţi arăt că sunt vrednic de dînsa.

Se făcură pregătirile trebuincioase, şi peste puţin o nuntă d-alea împărăteşti se întinse în curtea palaturilor. Apoi rămase acolo.

Trecu o săptămană, trecură două, trecură rnai multe săptătămîni, şi nici pomeneală nu mai era mazăre şi de bogăţii. În cele după urmă împăratul începu a se cam căi de fapta ce făcuse; dară n-avea ce-şi face capului; iara ginerile împăratului pricepuse după purtarea ce aveau cu dînsul boierii şi slujitorii împărăţiei, că ei îl cam luau peste picior despre avuțiile lui.

Îi crăpa obrazul de ruşine. Cu toate astea el tot plănuia, se frămînta cu firea cum ar face să scape de ponosul acesta, încît nici noaptea nu putea dormi. Într-o dimineață, în revărsat de ziori, plecă, fără să-i prinză de veste cineva. Se duse pînă ieşi la o cîmpie. Mergea şi se gîndea, fără să ştie unde a să ajungă. Deodată îi iese înainte un om roşcodan şi îl întrebă:

- Da unde te duci, măi vericule, aşa pe gînduri şi trist, de pare că ţi s-a înecat corăbiile pe mare.

El îi spuse toată şiritenia pricinei şi ce caută. Atunci omul cel roşu îi zise:

- Dacă te-oi scăpa eu de pacostea ce a căzut peste tine ce-mi dai?

- Ce mi-i cere, răspunse el.

- Noi suntem nouă fraţi, răspunse omul roșu și fiecare avern cîte o ghicitoare. De ni le vei ghici, toată averea noastră, a ta să fie; iară de nu, cel dintîi copil ce ve face să fie al nostru.

Bietul ginere al impăratului, prăpădit de ruşine, măcar că nu-i venea la socoteală, dară priimi, cu nădejde ca poate pînă va naște copilul, va găsi pe cineva care să-l învețe iară ce să facă.

După aceea merse de-i arătă toate turmele şi cirezile de vite ce avea omul cel roșu și palaturile lui ce nuerau departe de acolo. Apoi îi învăță pe văcari, pe porcari, ciobani și argați, cum să răspunză cînd i-o întreba cineva ale cui sunt vitele. 

Se întoarse ginerele împăratului acasă și spuse că a doua zi îi va lua femeia şi se va duce la casa lui. Pe drum însă cînd se întorcea din cîmpie, ginerile de împărat se întîlni cu un unchiaş. Văzîndu-l aşa bătrîn şi neputincios, avu milă de el şi voi să-l miluiască cu ceva. Unchiaşul nu priimi; dară se rugă să-l ia în slujbă, că mult bine i-a prinde. El îl priimi.

Împăratul, de bucurie, cînd auzi că ginerele său voieşte a se duce la ale sale, porunci să se facă gătire mare ca să-l petreacă cu cinste împărătească.

A doua zi toată curtea împăratului era plină de boieri, de ostași și de fel de fel de slujitori. Toate lucrurile de drum le punea la cale unchiaşul ce intrase în slujbă la ginerele împăratului; el zicea că este vătaful de curte al lui Măzărel împărat; şi toată lumea îl lăuda pentru bărbăţia, vrednicia şi nepregetul lui.

Împăratul era cu multă voie bună şi împreună cu împărăteasa, cu Măzărel Împărat şi cu femeia lui porniră către moşia ginerelui său. Argatul cel bătrîn mergea înainte şi punea la rînduială tot ce trebuia să se facă. Numai bietul Măzărel împărat era ofilit şi fără curagi de parcă l-ar fi opărit cineva cu apă fiartă. Gîndul lui era la ghicitori, cum să le dezlege.

Merseră ce merseră şi ajunseră în cîmpie. Aci era o livede de ţi-era dragă lumea să priveşti; dincolo o dumbravă cu un rai. Pîndarul cum văzu ieşi la drum şi stă cu căciula în mînă.

- Ale cui sunt moşiele astea, prietene? întrebă împăratul.

- Ale lui Măzărel împărat, răspunse pîndarul.

Împăratul însă se îngrăşa de bucurie, credea că în adevăr ginere-său nu era un calic. Mai merse ce merse şi dete peste o sumedenie de turme de tot soiul de vite, şi pe toţi argatii d-a rîndul îi întrebă ale cui sunt, şi toţi răspunseră că ale lui Măzărel împărat.

Iară daca ajunseră la palaturile celor nouă zmei, se minună împăratul de măiestria lor. Fiecare lucru era cu rînduiala lui. La poartă fură priimiţi de o muzică care cînta niste cîntece cum nu mai auzise ei. Pe dinăuntru, palatul era împodobit numai cu pietre nestimate. 0 masă d-alea înfricoşatele i-se pregăti în pripă, şi luară cîte niţel vin d-alea nemuritoarele.

După ce ură împăratul toate fericirile fiilor lui, se întoarse la cetatea sa, rîvnind la lucrurile şi bogăţiile ginerelui său. Măzărel împărat însă se topea de grijă.

Seara veni. Unchiaşul zise domnului său:

- Stăpîne, după cîte ai putut să vezi de cînd te slujesc, socotesc că te-ai asigurat de credinţa mea. Acum îţi spui că sunt în stare să-ți fac şi alte slujbe mai mari.

- Spui drept, bătrînule? zise Măzărel împărat. 

- Nu te îndoi nici un minut, stăpîne. Un lucru te mai rog: în noaptea asta să mă laşi să dorm într-un coltişor, după ușe măcar, în odaia unde vă veţi culca; apoi te sfătuiesc să nu răspunzi nici un cuvinţel oricărui te va chema pe nume și oricît de mare s-ar face zgomotul.

- Aşa să fie, zise Măzărel împărat.

Și aşa făcură.

După ce se culcară şi se stinse luminarea, un zgomot surd ca de o vijelie ce se apropia se auzi.

Apoi o voce răguşită şi aspră zise:

- Măzărel împărat! Măzărel împărat!

- Ce pofteşti? răspunse unchiaşul.

- Nu te chem pe tine, zise, pe Măzărel împărat îl strig.

- Totuna este, răspunse unchiaşul; stăpînu-meu droarme. Este obosit.

Atunci un zgomot de o mulţime de glasuri se auzi ca cum se gîlcevea cîneva. Apoi iarăşi se auzi vocea dintîi strigînd:

- Măzărel împărat! Măzărel împărat!

- Ce este? răspunse iarăşi unchiaşul.

- Ce a fi Una? Una este Luna, răspunse bătrînul.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.

După aceea se făcu un vuiet de socoteai că este iadul afară. Apoi altă voce zise:

- Ce a fi Două?

- Doi ochi în capul omului bine vede.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.

- Ce a fi Trei?

- Unde sunt trei fete mari în casă, coada să nu-ţi bagi.

- Tu esti, Doamne?

- Crăpi, drace.

- Ce a fi Patru?

- Carul cu patru roate bine îmblă.

- Tu esti, Doamne?

- Crăpi, drace.  

- Ce a fi Cinci?

- Palma cu cinci degete, bine te izbeşte.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.  

Atunci se auzi din nou nişte zgomote ca de tunete și de trăsnete; se cutremura casele și parcă sta să se cufunde pămîntul. Se auzi iarăşi strigînd pe Măzărel împarat, care se făcuse mititel și nici nu sufla. Tăcea mîlcă. Bătrînul îi răspunse şi de astă dată. Apoi o altă voce zise:

- Ce a fi Şase?

- Fluierul cu şase găuri bine răsună.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.

- Ce a fi Şapte?

- Unde sunt şapte fraţi să nu te amesteci în trebile lor.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.

- Ce a fi Opt?

- Plugul cu opt boi, bine răstoarnă ţelina.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.

- Ce a fi Nouă?

- Unde sunt nouă fete mari, casa rămîne nemăturată.

- Tu eşti, Doamne?

- Crăpi, drace.

Măzărel împărat, care auzise toate astea, nu putu să doarmă toată noaptea, măcar că se făcuse linişte de puteai auzi o muscă, şi aştepta ziua ca mortul colacul.

A doua zi cind se sculă, ia pe unchiaş de unde nu e. Ișie afară, cînd, ce să vază? Nouă leşuri crăpate de oameni roşii, pe care le dete corbilor de le mîncară.

Apoi, mulţumind lui Dumnezeu că l-a mîntuit şi l-a scăpat de ruşine, un glas dulce s-a auzit, zicînd:

- Mila ce ai avut de săraci te-a mîntuit. Fii totdeauna milostiv.

Încălicai etc.


0 comments »

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

* Copy This Password *

* Type Or Paste Password Here *

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>